Nu mă pricep la fotografie. Însă am şi eu o întrebare de profan. Cum Dumnezeu ai reuşit să prinzi lumina aia care cade pe partea interioară a scândurilor din gard? E pur şi simplu divină poza asta - în opinia mea de necunoscător. Combinaţia de alb-albăstrui al florii, cu galbenul solar al luminii din planul doi, e perfect genială. Iar în tot angrenajul ăsta de culori vii, maro-ul difuz al gardului joacă oarecum rolul unei porţi între două lumi. Între lumea din spate, intensă, aprinsă, luminoasă, şi lumea din faţă- rece, albă, îngheţată... Rar îmi plac fotografii în halul ăsta. Dacă ai făcut-o din greşeală, pot doar să apreciez genialitatea şi inspiraţia unui fotograf la locul potrivit în momentul potrivit. Însă dacă ai făcut-o pentru că ai vânat-o, pentru că ai pândit-o îndelung, e vai şi-amar de sufletul de dincolo de obiectiv. :(
Era spre apus soarele, care desi destul de palid ieri...la momentul 16,30 parca era in flacari pe dupa acest "gard", care-i de fapt doar o portiță între două părți de grădină. Am facut cateva foto cu crizantema pe langa stalpul portii. Floarea era in usoara penumbra, de aici efectul atat de special. Dar pe langa asta, ma aflu uneori si in locul si momentul potrivit. Am mai fotografiat-o zilele trecute. N-a iesit atat de bine. Asa ca am insistat. Nu fac fotografii din greseala. Decat extrem de rar. Multumesc mult. Stiu ca in primavara ti-a placut mult o fotografie cu lacramioare, de asemenea foarte frumoasa. :) Multumescmult!
Uimitor! Da, era o înşiruire de fotografii printre care o lalea neagră (sau un lotus, ori o orhidee...habar n-am, nu mă pricep la flori), şi spre final, lăcrămioarele...singurele flori în faţa cărora rămân mut de admiraţie...şi pe care le consider a fi nepământean de frumoase. Şi totuşi după atâtea luni...să-mi spui a ţii minte asta...pffff... Mulţumesc! Prefer să cred că nu-i vorba doar de o memorie de elefant, aşa că de-aia-ţi mulţumesc. M-ai lăsat fără cuvinte... Era primul meu comentariu pe care-l scriam pe blogul tău. Amazing! Rareori rămân cu privirea tâmpă, îndreptată înspre jos, semi-stânga, la un unghi de 35-40 de grade. Ei uite că acum sunt la stadiul de "wow!"...
Nu e chiar uimitor. :) Sigur ca tin minte, oameni din "afara", care sa se extazieze in fata fotografiilor nu sunt multi, de aceea te-am retinut. Iar blogul tau, daca intri o singura data pe el, nu-l mai uiti. Ori poate ca asa am simtit eu. Ori poate ca, intr-devar am o memorie vizuala foarte buna. Mai buna ca a ta :) Nu era o succesiune de flori, ci pur si simplu o singura fotografie cu lacramioare (margaritare). Uite: http://dragosteoarba.blogspot.ro/2012/04/wordless-wednesday-17-tears.html N-am avut lalea neagra, orhidee, nimic de genul...pentru ca toate fotografiile sunt ale florilor, plantelor mele. Daca e ceva din "afara"...mentionez atunci. Si nu sunt sigura ca era primul comm sau al doilea. Mai este unul la Vineri 13! O sa ma uit acum sa vad daca e anterior sau ulterior. Da, cel de acolo e primul :) Am memorie, stiu... :) Si totusi unele lucruri le uit si mi-e necaz...dar niciodata pe cele importante. Poate si de aceea am probleme in a uita povestea mea... Nu-s sigura ca vei mai vedea acest raspuns...poate ca nu. Nu conteaza :) Mi-a facut insa placere comm-ul si sa-ti raspund...
P.S.- Probabil ca ai mai vazut o alta postare cu mai multe flori...si ele s-au amestecat putin :) Acolo erau si o lalea, un cactus, un boboc de crin imperial. Asta: http://dragosteoarba.blogspot.ro/2012/04/flowers-in-my-garden.html
"Nu-s sigură că vei mai vedea acest răspuns...poate că nu. Nu contează :)" Eu unul cred că ar trebui să conteze, aşa că iau foarte mult în considerare emoticonul tău din finalul citatului, şi mă raportez la el ca fiind mânerul uşii pe care singură ai creeat-o în acel loc. :)
Cam aşa funcţionează memoria mea. Nu e selectivă, ci e emotivă...dacă pot să spun aşa. Adică nu reţin doar ce-mi place, ci îmi place ce reţin.:)) Ţin minte senzaţii, trăiri, sentimente...iar realitatea concretă, faptele, prefer să le alipesc ulterior, încercând să-mi construiesc acea senzaţie. Ăsta-i şi motivul pentru care nu ţin minte cu exactitate cum s-a întâmplat totul, ci doar ştiu că s-a întâmplat, şi mai mult...ţin minte exact ce am simţit. Şi cu toate că nu-mi place să mă contrazic neproductiv, ţin totuşi să-mi susţin punctul de vedere, concretizat printr-un singur cuvânt. Uluitor! Nu ştiu sigur dacă ţi-am vizitat iniţial articolul pe care l-ai pus la Post Scriptum. Acum m-ai aruncat în altă parte, la fel de bulversanta. Ţi-ai adus aminte şi de Vineri 13... Oh, Doamne!.... "Iar blogul tău, dacă intri o singură dată pe el, nu-l mai uiţi." Mă tem că în faţa acestei fraze, până şi un sincer mulţumesc devine ridicol. Rareori mă simt stingherit într-un mod plăcut. Acum e cazul...
Ca să mă leg oarecum de acele amintiri frumoase, vreau să-ţi spun şi eu ceva. Încă de când ai început să foloseşti o poză reală pe blog, încerc să-mi închipui cum arăţi când zâmbeşti. Şi nu mă refer la zâmbetul de pe Facebook, ci la unul în care să-ţi zâmbească şi ochii. Ochii tăi exprimă perfect ceea ce exprimi tu de atâta timp prin blogul ăsta. Eu sunt curios de acel zâmbet pornit din suflet, dar cum asta nu ştiu când o să se întâmple, îmi folosesc imaginaţia (deloc săracă), pentru a mi-l închipui.
:)) Ai dreptate. Dar voiam sa spun ca si daca nu mai vii sa vezi..sau n-ai chef sa raspunzi asta este. Inteleg. Nu stiu ce postare ai vizitat mai inainte. Asta pentru ca ai ajuns la vreo 2 saptamani dupa lansari :) Deci existau deja ambele. Cum sa nu-mi aduc aminte? Nu sunt multi oameni de-o sinceritate atat de tulburatoare. Si un barbat vrajit de lacramioare...scuza-ma, nu se poate uita :) Nu stiu nici eu cum mai zambesc. Adica zambesc, dar nu mai e un zambet fericit. E putin cam fals cred, pentru cei din jur, ca sa nu-i pun in situatie delicata... Nu stiu ei ce e in sufletul meu si nici nu trebuie. Nu doresc compatimiri directe. Cele virtuale se pot primi mai usor :) Daca exista, desi as prefera sa nu fie.
Nu suport compătimirile. Eu întotdeauna am preferat termenul de empatizare. Şi asta pentru că aduce cu sine un fel de rezonanţă între receptor şi emitent, facandu-i să devină un tot comun. Nu suport divizarea în părţi distincte. Dacă ţin la cineva şi-mi las sufeltul să-l viziteze, prefer ideea de contopire, pentru ca ambele suflete să sufere la unison, slăbind astfel din suferinţa celuilalt, dar numai dacă îi înţeleg suferinţă. Şi asta pentru că (şi aici intervine toată diferenţa între compătimire care-i oarecum sinonim cu milă şi empatie) nu aş putea vibra lângă cineva pe care nu-l înţeleg. Aşadar compătimirile, fie ele şi pe internet, mă lasă rece (la figurat). :)) Fie mă ard plămânii la fiecare respiraţie, simţind durerea celui care mi-a intrat în suflet, fie spun "la revedere" şi-mi văd de treabă. Dar ştii unde-i frumuseţea în toată combinaţia asta? În faptul că odată creeata legătura asta, odată "introdusă mufa", eşti atât de cuplat şi de conectat, încât totul tinde să se egaleze. În asta chiar cred. Am simţit-o din postura receptorului şi am văzut cât e de minunat, aşa că ştiu...ştiu că-i posibil. Este ca şi cum torni apă rece într-o oală cu apă fierbinte. Obţii apă călduţă. Nici cea rece nu mai rămâne rece, dar nici cea fierbinte nu rămâne aşa cum a fost. Ambele împart ceva comun şi împreună ajung în timp să ...se răcească şi să uite de fierbinţeală...
Vrăjit de lăcrămioare? Înseamnă că a fost bafta mea articolul ăla despre flori. Şi sincer să fiu, nici nu ştiu ce mi-a venit de am pomenit de lăcrămioare... Hai să-ţi spun de ce... Oricât de trist ar putea să pară, sau poate...freaky...las la latitudinea ta interpretarea, să ştii că nu am văzut lăcrămioare în viaţa mea decât de vreo 3 sau 4 ori. M-am îndrăgostit nebuneşte de la prima întâlnire. A fost love at first sight! Şi fiind atât de tulburat de fragilitatea lor desăvârşită, sau mai bine zis, delicateţea lor unică, am încercat să nu le caut. Niciodată! Aşa că după prima întâlnire, celelalte au surfenit în urma unor întâmplări, nu pentru că aş fi stabilit eu întâlniri. Nu. Doar ne-am văzut aleatoriu... Ne-am atins, ne-am mirosit, ne-am mângâiat şi atât. Cred că prefer să nu insist în a le avea. Ştiu că există, m-am bucurat de fiecare secundă petrecută în prezenţa lor, şi atât. Mi-e frică să nu cumva să stric vraja, dacă insist şi le aduc prea des lângă mine. Mi-a plăcut foarte mult cuvântul "vrăjit". Aşa şi sunt, şi mă tem să nu dispară vraja...
Încerc să nu am aşteptări. Niciodată n-am vrut să mă ghidez conform unor aşteptări. Am doar speranţe, pentru că-s un optimist incurabil, vecin cu prostia infantilă...dar ăsta-i alt subiect. :)) În ce te priveşte, cea mai mare speranţă pe care o nutresc, este să-ţi văd ochii râzând. Atât!
Crizantema asta are un chip atât de surâzător, de vesel şi de prietenos încât, la vederea ei, face să întinerească şi să...lăstărească chiar şi lemnul cel bătrân, vechi şi mâncat de ploile timpului, aşa cum s-a întâmplat şi cu toiagul lui Moise (Moshe) ! O seară bună şi frumoasă precum imaginea proaspătă a florii !
Cam asa...dincolo de gardut parca e vară... Aici...aproape iarna... Brrr... Era pa le 16,30...deci cam la apus. De aceea lumina asta superba. Multumesc, Nice!
Am iesit aseara la o plimbare prin oras si am vazut o curte plina de crizanteme, la care m-am uitat vrajita 5 minute. Tot atata timp m-aretinut si crizantema ta, luminata de acel rosu calduros.
Sunt frumoase acum. Mai ales daca inca n-a apucat bruma sa le parleasca... Poate crizantemele sunt singurul lucru bun la luna noiembrie... Era soarele apusului :)
O pata de culoare într-o "luna" întunecata!
ReplyDeleteO duminica frumoasa Elly draga!
:)
DeleteMultumesc, Minnie draga! La fel sa ai!
Nu mă pricep la fotografie. Însă am şi eu o întrebare de profan. Cum Dumnezeu ai reuşit să prinzi lumina aia care cade pe partea interioară a scândurilor din gard? E pur şi simplu divină poza asta - în opinia mea de necunoscător. Combinaţia de alb-albăstrui al florii, cu galbenul solar al luminii din planul doi, e perfect genială. Iar în tot angrenajul ăsta de culori vii, maro-ul difuz al gardului joacă oarecum rolul unei porţi între două lumi. Între lumea din spate, intensă, aprinsă, luminoasă, şi lumea din faţă- rece, albă, îngheţată...
ReplyDeleteRar îmi plac fotografii în halul ăsta. Dacă ai făcut-o din greşeală, pot doar să apreciez genialitatea şi inspiraţia unui fotograf la locul potrivit în momentul potrivit. Însă dacă ai făcut-o pentru că ai vânat-o, pentru că ai pândit-o îndelung, e vai şi-amar de sufletul de dincolo de obiectiv. :(
Era spre apus soarele, care desi destul de palid ieri...la momentul 16,30 parca era in flacari pe dupa acest "gard", care-i de fapt doar o portiță între două părți de grădină. Am facut cateva foto cu crizantema pe langa stalpul portii. Floarea era in usoara penumbra, de aici efectul atat de special. Dar pe langa asta, ma aflu uneori si in locul si momentul potrivit. Am mai fotografiat-o zilele trecute. N-a iesit atat de bine. Asa ca am insistat. Nu fac fotografii din greseala. Decat extrem de rar.
DeleteMultumesc mult. Stiu ca in primavara ti-a placut mult o fotografie cu lacramioare, de asemenea foarte frumoasa. :)
Multumescmult!
Uimitor!
DeleteDa, era o înşiruire de fotografii printre care o lalea neagră (sau un lotus, ori o orhidee...habar n-am, nu mă pricep la flori), şi spre final, lăcrămioarele...singurele flori în faţa cărora rămân mut de admiraţie...şi pe care le consider a fi nepământean de frumoase.
Şi totuşi după atâtea luni...să-mi spui a ţii minte asta...pffff... Mulţumesc!
Prefer să cred că nu-i vorba doar de o memorie de elefant, aşa că de-aia-ţi mulţumesc. M-ai lăsat fără cuvinte... Era primul meu comentariu pe care-l scriam pe blogul tău. Amazing! Rareori rămân cu privirea tâmpă, îndreptată înspre jos, semi-stânga, la un unghi de 35-40 de grade. Ei uite că acum sunt la stadiul de "wow!"...
Nu e chiar uimitor. :)
DeleteSigur ca tin minte, oameni din "afara", care sa se extazieze in fata fotografiilor nu sunt multi, de aceea te-am retinut. Iar blogul tau, daca intri o singura data pe el, nu-l mai uiti. Ori poate ca asa am simtit eu. Ori poate ca, intr-devar am o memorie vizuala foarte buna. Mai buna ca a ta :) Nu era o succesiune de flori, ci pur si simplu o singura fotografie cu lacramioare (margaritare). Uite:
http://dragosteoarba.blogspot.ro/2012/04/wordless-wednesday-17-tears.html
N-am avut lalea neagra, orhidee, nimic de genul...pentru ca toate fotografiile sunt ale florilor, plantelor mele. Daca e ceva din "afara"...mentionez atunci.
Si nu sunt sigura ca era primul comm sau al doilea. Mai este unul la Vineri 13! O sa ma uit acum sa vad daca e anterior sau ulterior. Da, cel de acolo e primul :) Am memorie, stiu... :)
Si totusi unele lucruri le uit si mi-e necaz...dar niciodata pe cele importante. Poate si de aceea am probleme in a uita povestea mea...
Nu-s sigura ca vei mai vedea acest raspuns...poate ca nu. Nu conteaza :)
Mi-a facut insa placere comm-ul si sa-ti raspund...
P.S.- Probabil ca ai mai vazut o alta postare cu mai multe flori...si ele s-au amestecat putin :) Acolo erau si o lalea, un cactus, un boboc de crin imperial. Asta:
http://dragosteoarba.blogspot.ro/2012/04/flowers-in-my-garden.html
"Nu-s sigură că vei mai vedea acest răspuns...poate că nu. Nu contează :)" Eu unul cred că ar trebui să conteze, aşa că iau foarte mult în considerare emoticonul tău din finalul citatului, şi mă raportez la el ca fiind mânerul uşii pe care singură ai creeat-o în acel loc. :)
DeleteCam aşa funcţionează memoria mea. Nu e selectivă, ci e emotivă...dacă pot să spun aşa. Adică nu reţin doar ce-mi place, ci îmi place ce reţin.:)) Ţin minte senzaţii, trăiri, sentimente...iar realitatea concretă, faptele, prefer să le alipesc ulterior, încercând să-mi construiesc acea senzaţie. Ăsta-i şi motivul pentru care nu ţin minte cu exactitate cum s-a întâmplat totul, ci doar ştiu că s-a întâmplat, şi mai mult...ţin minte exact ce am simţit.
Şi cu toate că nu-mi place să mă contrazic neproductiv, ţin totuşi să-mi susţin punctul de vedere, concretizat printr-un singur cuvânt. Uluitor!
Nu ştiu sigur dacă ţi-am vizitat iniţial articolul pe care l-ai pus la Post Scriptum. Acum m-ai aruncat în altă parte, la fel de bulversanta. Ţi-ai adus aminte şi de Vineri 13... Oh, Doamne!....
"Iar blogul tău, dacă intri o singură dată pe el, nu-l mai uiţi." Mă tem că în faţa acestei fraze, până şi un sincer mulţumesc devine ridicol. Rareori mă simt stingherit într-un mod plăcut. Acum e cazul...
Ca să mă leg oarecum de acele amintiri frumoase, vreau să-ţi spun şi eu ceva. Încă de când ai început să foloseşti o poză reală pe blog, încerc să-mi închipui cum arăţi când zâmbeşti. Şi nu mă refer la zâmbetul de pe Facebook, ci la unul în care să-ţi zâmbească şi ochii. Ochii tăi exprimă perfect ceea ce exprimi tu de atâta timp prin blogul ăsta. Eu sunt curios de acel zâmbet pornit din suflet, dar cum asta nu ştiu când o să se întâmple, îmi folosesc imaginaţia (deloc săracă), pentru a mi-l închipui.
:)) Ai dreptate. Dar voiam sa spun ca si daca nu mai vii sa vezi..sau n-ai chef sa raspunzi asta este. Inteleg.
DeleteNu stiu ce postare ai vizitat mai inainte. Asta pentru ca ai ajuns la vreo 2 saptamani dupa lansari :) Deci existau deja ambele. Cum sa nu-mi aduc aminte? Nu sunt multi oameni de-o sinceritate atat de tulburatoare. Si un barbat vrajit de lacramioare...scuza-ma, nu se poate uita :)
Nu stiu nici eu cum mai zambesc. Adica zambesc, dar nu mai e un zambet fericit. E putin cam fals cred, pentru cei din jur, ca sa nu-i pun in situatie delicata... Nu stiu ei ce e in sufletul meu si nici nu trebuie. Nu doresc compatimiri directe. Cele virtuale se pot primi mai usor :) Daca exista, desi as prefera sa nu fie.
Nu suport compătimirile. Eu întotdeauna am preferat termenul de empatizare. Şi asta pentru că aduce cu sine un fel de rezonanţă între receptor şi emitent, facandu-i să devină un tot comun. Nu suport divizarea în părţi distincte. Dacă ţin la cineva şi-mi las sufeltul să-l viziteze, prefer ideea de contopire, pentru ca ambele suflete să sufere la unison, slăbind astfel din suferinţa celuilalt, dar numai dacă îi înţeleg suferinţă. Şi asta pentru că (şi aici intervine toată diferenţa între compătimire care-i oarecum sinonim cu milă şi empatie) nu aş putea vibra lângă cineva pe care nu-l înţeleg. Aşadar compătimirile, fie ele şi pe internet, mă lasă rece (la figurat). :)) Fie mă ard plămânii la fiecare respiraţie, simţind durerea celui care mi-a intrat în suflet, fie spun "la revedere" şi-mi văd de treabă. Dar ştii unde-i frumuseţea în toată combinaţia asta? În faptul că odată creeata legătura asta, odată "introdusă mufa", eşti atât de cuplat şi de conectat, încât totul tinde să se egaleze. În asta chiar cred. Am simţit-o din postura receptorului şi am văzut cât e de minunat, aşa că ştiu...ştiu că-i posibil. Este ca şi cum torni apă rece într-o oală cu apă fierbinte. Obţii apă călduţă. Nici cea rece nu mai rămâne rece, dar nici cea fierbinte nu rămâne aşa cum a fost. Ambele împart ceva comun şi împreună ajung în timp să ...se răcească şi să uite de fierbinţeală...
DeleteVrăjit de lăcrămioare? Înseamnă că a fost bafta mea articolul ăla despre flori. Şi sincer să fiu, nici nu ştiu ce mi-a venit de am pomenit de lăcrămioare... Hai să-ţi spun de ce...
Oricât de trist ar putea să pară, sau poate...freaky...las la latitudinea ta interpretarea, să ştii că nu am văzut lăcrămioare în viaţa mea decât de vreo 3 sau 4 ori. M-am îndrăgostit nebuneşte de la prima întâlnire. A fost love at first sight! Şi fiind atât de tulburat de fragilitatea lor desăvârşită, sau mai bine zis, delicateţea lor unică, am încercat să nu le caut. Niciodată! Aşa că după prima întâlnire, celelalte au surfenit în urma unor întâmplări, nu pentru că aş fi stabilit eu întâlniri. Nu. Doar ne-am văzut aleatoriu... Ne-am atins, ne-am mirosit, ne-am mângâiat şi atât.
Cred că prefer să nu insist în a le avea. Ştiu că există, m-am bucurat de fiecare secundă petrecută în prezenţa lor, şi atât. Mi-e frică să nu cumva să stric vraja, dacă insist şi le aduc prea des lângă mine.
Mi-a plăcut foarte mult cuvântul "vrăjit". Aşa şi sunt, şi mă tem să nu dispară vraja...
Încerc să nu am aşteptări. Niciodată n-am vrut să mă ghidez conform unor aşteptări. Am doar speranţe, pentru că-s un optimist incurabil, vecin cu prostia infantilă...dar ăsta-i alt subiect. :))
În ce te priveşte, cea mai mare speranţă pe care o nutresc, este să-ţi văd ochii râzând. Atât!
survenit***
Deleteare un aer atat de uimit crizantema ta :)
ReplyDeleteeste o fotografie cu adevarat reusita cum bine si frumos spune Catalin...
:) Ma bucur ca si tie iti place, Pandhora draga!
DeleteDe aceea am tinut sa o impartasesc cu voi.
Multumesc mult!
Crizantema ce ne ureaza seara luminoasa!
ReplyDeleteFrumoasa imagine creeaza natura.
Da, natura este neintrecuta :)
DeleteMultumesc mult, draga mea! O seara placuta iti doresc!
Crizantema asta are un chip atât de surâzător, de vesel şi de prietenos încât, la vederea ei, face să întinerească şi să...lăstărească chiar şi lemnul cel bătrân, vechi şi mâncat de ploile timpului, aşa cum s-a întâmplat şi cu toiagul lui Moise (Moshe) !
ReplyDeleteO seară bună şi frumoasă precum imaginea proaspătă a florii !
Bine-ar fi sa-l vad eu lastarit pe domnul lemn ;) El saracul, care e aproape putrezit :)
DeleteMultumesc! La fel! Ma bucur ca ti-a placut!
Si mie imi place foarte mult crizantema ta!!!Contrastul e minunat.
ReplyDeleteMultumesc!
DeleteMie imi pare ca toamna si iarna isi dau cumva mana in fotografia ta. Este foarte reusita. :)
ReplyDeleteCam asa...dincolo de gardut parca e vară...
DeleteAici...aproape iarna... Brrr...
Era pa le 16,30...deci cam la apus. De aceea lumina asta superba.
Multumesc, Nice!
este superbă! şi-mi place şi culoarea soarelui...
ReplyDeleteA iesit foarte frumos, asa este :)
DeleteMultumesc, Anastssia!
imi place compozitia din aceasta imagine! :)
ReplyDeletete pop!
Imi plac gardurile de lemn. Din pacate nu toate sunt atat de fotogenice, ca portita asta...
DeleteMultumesc, Geanina!
Am iesit aseara la o plimbare prin oras si am vazut o curte plina de crizanteme, la care m-am uitat vrajita 5 minute. Tot atata timp m-aretinut si crizantema ta, luminata de acel rosu calduros.
ReplyDeleteSunt frumoase acum. Mai ales daca inca n-a apucat bruma sa le parleasca...
DeletePoate crizantemele sunt singurul lucru bun la luna noiembrie...
Era soarele apusului :)
Minunata! Multa sanatate si fericire iti doresc!
ReplyDeleteBine ai revenit, Robert! Ma bucur ca-ti place.
DeleteMultumesc mult! Numai bine si tie! :)
:D ce frumoasa este:D pacat ca nu mai am in curte crizanteme :(
ReplyDeleteEste :) Pacat, dar poti sa pui din nou! :)
DeleteMultumesc!
Luna viitoare, când îl va acoperi zăpada, va fi "alb de decembrie"!
ReplyDeletePana luna viitoare...va fi amintire...din pacate.
DeleteVa muri cum va da gerul...
Gasesc eu ceva pentru a ilustra si "alb de decembrie" :)
Merci!
Superba crizantema!
ReplyDeleteMultumesc, Andreia!
DeleteFoarte frumoasa..Nu degeaba e una dintre florile preferate :D
ReplyDeleteSi a mea. Imi plac toate culorile :)
DeleteSuperbă floare! Cum ai surprins-o de frumos, lângă acel gard. Una dintre minunăţiile toamnei.
ReplyDeleteUna dintre putinele atractii ale lunii noiembrie...poate singura :)
DeleteMerci, Alex!
minunata lumina !...
ReplyDeletesimt parfumul amarui al crizantemei tale ... :)
:) Ca o flacara...asa mi s-a parut si m-am bucurat ca a reusit transpunerea in imagine fotografica.
DeleteAsa si miroase :)
Multumesc din suflet!