Ati observat ca, de ceva vreme, cand se da click pentru a intra pe un site legatura e redirectionata automat pe cate un site de jocuri, de regula? Asa cum am patit chiar si acum vreo 30 de minute, cand voiam sa caut ceva. Ceea ce ma interesa era pe eva.ro...dar am ajuns pe http://drivingforcegames.com/game/ plus un manunchi de cifre aleatorii in coada...Sunt o mare fana a d-lui G., asa ca in fiecare zi se petrece chestia asta de cateva ori. Incercand a doua oara, lucrurile revin la normal. Vi s-a intamplat?
Cautam ceva despre fericire...despre finaluri fericite, ceea ce numim happy ending (nu happy end cum gresit se retine de catre multe persoane). Nici nu prea mai conteaza ce-am gasit fiindca, in general, la subiect, poti gasi, de regula, articole motivationale. Nu agreez aceste articole, nici pe psihologii, multi produsi la ID, care au impresia ca asa ceva chiar functioneaza. E doar o amagire, nu functioneaza. Nici macar cat un
placebo.
Nu cred ca e ceva ciudat. Mie nu-mi plac finalurile fericite decat in foarte rare situatii. Nici optimismul fara limite, acela (auto)impus, nu-mi place. E tot o notiune inventata. Cand vezi cum e viata de zi de zi, cum e lumea in ansamblu, cata tristete, saracie, nefericire si cate neimpliniri sunt pe cap de pamantean...cum ai putea fi optimist? Ca sa putem merge mai departe, ca sa putem rezista, ne spunem ca trebuie sa fim, sa nu ne lasam doborati...si incercam sa tindem catre ceva acceptabil, un fel de echilibru al nostru, cu noi insine.
Cam la asta se reduce pentru majoritatea dintre noi optimismul. Cazurile de oameni care par permanent optimisti, chiar fericiti (!!) eu cred ca sunt mai degraba cazuri patologice. Asa ceva nu exista. Cativa oameni pe care-i cunosc si sunt astfel...am convingerea ca au ceva probleme.
Cand eram copil si citeam basme pe banda rulanta cred ca imi placeau mai mult finalurile fericite caci pe vremea aceea nu intelegeam mare lucru din complexitatea vietii.
Desi expresia "si au trait fericiti pana la...." bla, bla, bla...deja ma călca pe nervi dupa ce o gasisem, aproape asemanatoare, incheind cam prea multe povesti. Imi dadusem seama ca era doar un cliseu...
Daca stau si ma gandesc mai bine, m-au fascinat intotdeauna acele povesti cu final incert, deschis...cele terminate in coada de peste. Intotdeauna am preferat sa-mi imaginez "cum ar fi (fost) daca..."
Ceva mai mare fiind, poate ca povestea cea mai frumoasa pe care am descoperit-o a fost Tristan si Iseut. Cea mai minunata poveste despre iubirea cea mai mare pe care cred ca ar putea-o trai doi oameni. Poveste fara happy ending. Iubesc acea poveste, felul cum e scrisa... Joseph Bédier, cel ce-a transformat-o in mica bijuterie literara de azi, ar merita o statuie. Ori poate ca are...
Am scris pe blog multe povesti. Despre mine, despre altii. Imi sunt mai dragi cele care n-au un final clar, ori cele cu final ce mi s-a reprosat delicat a fi lipsit de optimism. Ar trebui insa sa recunoastem sincer ca
operele literare cele mai frumoase si apreciate nu sunt povesti cu
finaluri fericite. Niciodata asa-zisa fericire n-a inspirat opere
literare sau artistice importante.
Asa
ca nu va pot minti, pe voi, cei ce ma cititi si pe care va iubesc
fiindca ma cititi. Nu va pot prezenta o scriere cu final fericit cand
stiu ca lucrurile nu stau asa.
E adevarat, asa suntem invatati. Ca happy endingul ar trebui sa ne inspire, sa ne motiveze. Ca finalurile triste sunt demoralizatoare iar pentru cei ce sunt mai putin luptatori ele chiar fac rau.
Ar trebui sa fim mai pregatiti pentru dezamagirea din viata, pentru esec. Ar trebui sa ne educam astfel copiii. Cu o mentalitate de invingator, desigur, insa aratandu-le si latura cealalta. La fel de posibila. Pentru ca nu toti putem castiga. Cineva trebuie sa si piarda. Acel echilibru trebuie sa existe. Si cei ce pierd, uneori putem fi chiar noi. Viata nu e ceva care se desfasoara ca o progresie...nu doar urcam mereu spre ceva. Adesea si coboram, uneori chiar in infernul personal. Si din nou ne ridicam...si tot asa, ciclic. Invatand sau incercand sa invatam din esecuri, tristeti, dezamagiri. Altfel niciodata nu ne definim cu adevarat ca oameni. Trebuie sa ne asumam toate reusitele dar si nereusitele personale.
Cum spuneam, fara happy ending. Un asemenea final imi da impresia chiar de sfarsit. Nemaidand posibilitatea sa se intample nimic. Nimic
interesant. Consider ca daca nu se mai
intampla nimic inseamna ca totul stagneaza. Imi plac miscarea, agitatia.
Si mai marturisesc ca pentru mine nu functioneaza deloc citatele motivationale, nici articolele de gen. Stiu foarte bine cine sunt, cum sunt si sunt constienta ca am suficiente resurse interne pentru depasirea momentelor (g)rele si chiar foarte (g)rele.
Inseamna ca îti place si Romeo si Juliet sau Love Story? Da si mie îmi plac dar nu pentru ca sunt fara happy end ci pentru ca autorul a încercat sa tranzmita ceva...... sau ma însel?
ReplyDeleteRomeo si Julieta imi place dar mai putin decat cea amintita de mine. Asta dupa parerea mea, pentru mine. :)
DeleteLove Story n-am putut nici sa-l urmaresc complet fiindca stiam prea multe despre el....Desi un film catalogat ca foarte bun, din motivul ca a fost folosita pana la demonetizare ideea aceea ca in dragoste nu trebuie sa ceri iertare, m-a deranjat. Pentru ca e un lucru neadevarat. Ca si ideea ca in dragoste totul e permis.
Nu am stiinta daca autorii unor lucrari de arta, de orice fel de arta, chiar vor sa transmita ceva. Inclin sa cred ca doar se exprima artistic minunat si noua ne place. Uneori imediat, alteori ii reevaluam foarte tarziu, cand pentru ei, din pacate, nu mai conteaza. Mie mi-e teama ca e un mit, si ca noi, cei care le admiram lucrarile, incercam sa le incarcam de semnificatii. Dorind sa credem ca asa ar fi. :)
Eu prefer povestile cu final fericit tocmai pentru ca viata este grea si rar se intampla ca povestile sa se termine cu bine. Macar citind o carte, vazand un film sau chiar si un mic articol pe blog, sa uitam pentru cateva clipe de continua lupta care este viata.
ReplyDeleteDa, stiu. Aici nu ne mai intalnim ;)
DeleteTocmai ca viata e asa cum e nu pot sa vad prea mult "fard". Discrepanta e prea mare. Pentru mine... :)
imi plac povestile,prefer finalurile fericite constienta fiind ca viata ti le ofera rar, dar probabil ca tocmai de aceea le prefer...
ReplyDeletePot sa raspund acelasi lucru ca Vienelei. Stiam... :)
DeleteInsa ce-am scris aici ma preocupa, are legatura cu alte chestiuni ce tin de psihologie. Despre care s-ar putea sa mai scriu...
Am mai scris articolul si pentru ca doresc sa-mi explic cumva preferinta pentru acest gen de povesti, intamplari. De fapt reflectate in literatura sau alte arte, ele sunt la fel de frumoase. Nu finalul fericit e important. Asta vreau de fapt sa subliniez. :)
da , chiar am renuntat la cateva bloguri din cauza..chestiilor...cuuu...redirectionarea !
ReplyDeleteptr partea 2-a...cred ca -mi plac povestile cu final fericit , vad zilnic prea multe nefericiri !
Asa este, uitasem. Chiar si cu unele bloguri se intampla. Am intalnit, dar mai rar, si tot in ultima vreme.
DeleteVorbind despre ceea ce-am vorbit aici, de fapt n-am fost inteleasa. Nu ma pasioneaza nefericirea, daca asta s-a inteles. Insa nici povestile fortat fericite nu-mi plac. :)
Chiar am subliniat ca prefer un final deschis, e mult mai ofertant. :) Imaginatia mea poate sa zboare.
E clar ca si mie imi plac finalurile fericite,se vede din ce scriu :)) Pe acelasi princípiu,ca si arta,despre care se spune ca e modalitatea de a evada fara sa pleci de acasa.Daca ma simt mai "blue" ies sa fac o poza,sau sa creez ceva,imi mai revin astfel.
ReplyDeleteDe scrierile si citatele motivationale m-am saturat si eu,peste tot dai de ele.
Si da, ma gandeam si eu intr-ó zi ca fericirea nu atrage pe majoritatea,desi majoritatea o cauta,insa scrierile,filmele,etc au mai mult succes daca sunt tragice.Nu pentru mine, eu si acolo prefer fericirea,poate de aia deocamdata nu scriu ceva iesit din comun .Mai bine asa,decat nefericita.
Si mie mi s-a intamplat de multe ori treaba aia cu redirectionarea...
ReplyDeleteReferitor la finaluri fericite si optimism...eu zic ca tre' sa fim undeva la mijloc. Intr-adevar peste tot ne invata sa fim optimisti, cu gandire pozitiva, insa e drept, lucrurile in viata nu se intampla intotdeauna asa...si atunci suntem dezamagiti. Dar nici pesimismul nu e o optiune prea buna, ci realismul cred este cea mai buna solutie..o solutie de mijloc, de echilibru zic eu. Despre povesti, filme, carti le prefer pe ambele..depinde de cursul povestii...
Foarte interesant e ca multora dintre noi ne plac povestile in alb, cu final deschis, ca orice sa se poate intampla dupa.
ReplyDeleteApoi ne trezim la realitate, intr-o situatie dubioasa, si ne dam seama cat de stresanta este incertitudinea, drept pentru care rostim celebrele vorbe: Macar sa stiu daca-i alba sau neagra.
Chestia cu redirecționarea mă calcă pe nervi de multă vreme, nici nu știi ce bine îmi cade că ai taxat-o azi! Și există pagini de reclamă forțată pe o sumă de bloguri, care se deschid imediat ce accesezi pagina principală. Pe Google mai e și enervarea de zile mari cu ”ați vrut să scrieți..”. Nuuuu, nu am vrut să scriu ”florin salam”, am vrut să scriu chiar ”salam” pentru că vreau mostre de etichete, să mă documentez!Dar mă duce mai întâi unde ”vrea” mușchii lui de G. Tot o redirecționare consider că este.
ReplyDeleteEu sunt mai optimistă și ador finalurile fericite. Nu pot gândi altfel.
E mai bine pentru cei dragi, pentru tonus, pentru tot, părerea mea.
O seară bună! :)
Hmmm...hop si eu iubitoare de povesti cu finaluri fericite...;)
ReplyDeleteCe sa fac! Imi ajung tristetile mele de zi cu zi. De aceea prefer ca toate povestile din juru mi sa se termine fericit. Cu nefericile mele ma descurc singura.....
Povestile au final fericit. Da!
ReplyDeleteIn viata intamplarile si actiunile nu sunt tocmai fericite. Inteleg ce ai scris ca pe ceva rational, de viata cu bune si cu rele si cam angrenat in realitatea cotidiana.
Si eu am inteles din basme ca binele invinge raul, ca totul se termina cu bine, ca vorba ta n-o sa sperii niste copii.
Dar niste adulti sau oameni maturi, sa mai creada in basme, in anumite cazuri? Cand insasi realitatea lor arata altceva? Dar, sa continui sa negi spunand ca e totul roz cand de fapt esti in doliu?
Mie imi place cum ai pus si problema optimismului, avem nevoie de el cat sa trecem peste etape (g)rele, dar o exuberanta a unora la anumite varste nu o vad prea bine.
Doar tineretea iti da verva si puterea sa crezi ca poti muta muntii din loc.
Cu o usoara nota optimista sa inchei si eu: toata lumea are dreptul la fericire, la implinire, la viata, la demnitate si sa aibe dreptul sa isi puna in valoare toate calitatile umane cu care natura l-a inzestrat si ca are dreptul la vise si sperante pentru viitorul lui si al celor din jur...
PS - presimt asa ca pe o leapsa si ca e mult de discutat pe aceasta tema.
ei da, si mie îmi plac povestile cu final fericit, dar îmi plac si cele care lasa o portita deschisa imaginatiei fiecruia :)) care practic nu au un final clar.
ReplyDeleteNoapte buna Elly draga!
Nu-mi plac povestile cu sfârsit "cautat" trist. Ca se cheama Tristan..., sau Storilov (varianta sovietica...) sau Romeo... Avem si am avut destule chestii triste în jurul nostru.
ReplyDeleteCineva spunea, nu mai stiu cine, poate ma ajuti, despre "contratimpul Romeo şi Julieta, unde fiecare traieste moartea celuilalt şi amândoi supravietuiesc mortii celuilalt", ceva atât de teribil încât nu se poate întâmpla, o culme a esecului, exemplu de neîmplinire într-o iubire ideala.
Despre rau si urât, public din nou o postare mai veche de-a mea.
Tuturor ne plac povestile cu final fericit, desi stim ca viata nu e asa. Sau nu e asa intotdeauna. Poate ca rostul fictiunii (chiar si a literaturii motivationale) tocmai asta e: sa-ti dea alta perspectiva, sa incerci o alta abordare asupra vitii sau pur si simple sa uiti de ale tale. Relatarea faptelor crude, a finalurilor "ca-n viata" tine mai mult de jurnalism. Mie imi place cum scrii, in ciuda tristetii si a pesimismului din postari. Cred ca pana la urma e ceva de invatat din orice.
ReplyDeleteTreaba cu redirectionarea mi se intampla frecvent, dar numai la blogurile de pe blogger. Pe wordpress nu am patit-o niciodata. Daca ai intampinat o astfel de situatie la mine pe blog, te rog sa imi spui, ca m-ai facut curioasa. Eu am in blogroll multe bloguri gazduite de blogger si cam la toate sunt trimsa initial pe alt site. Pana acum credeam ca proprietarii blogului am pus acea pagina cu reclame... Acum incep sa am unele dubii.
ReplyDeleteCa si tie nici mie nu-mi plac articolele motivationale. Ma enerveaza cumplit, iar in blogosfera se poarta si sunt extrem de apreciate. Uneori ma simt un intrus in aceasta lumea pentru ca am cu totul alte preferinte, pasiuni si idei despre viata
Felicitări pentru articol, dragă Elly! Îmi place tare mult cum ai spus, cum gândeşti. Iar îndemnul la echilibru, mi se pare cel mai înţelept. Dar şi greu, căci se ştie ce greu stăm cu echilibrul, noi, oamenii...
ReplyDeleteCând eram copil, adoram basmele cu final fericit. Acum, nu mai mă încântă astfel de vise, prea greu de întâlnit în realitate. Viaţa este o luptă mult prea dură, ca să ne închipuim că poţi avea totul doar cu o singură victorie, după care totul se aşează într-o "curgere molcomă", până la adânci bătrâneţi. Dimpotrivă, cred că este un lung şir de bătălii, încercări, teste, alegeri, etc, cărora le urmează de fiecare dată altele şi altele şi....tot aşa. O sumă de provocări, cărora trebuie să le facem faţă.
Am devenit mai pesimist sau, poate, mai realist, decât atunci când toată ziua debordam de o veselie molipsitoare şi un optimism copilăresc.
Să ai o zi frumoasă, dragă Elly! Şi să scrii în continuare aşa cum simţi tu în inima ta, căci o faci tare frumos!
Numai bine! :-)
Finalurile fericite incurajeaza si povestile de dragoste imposibile reale. Imi plac finalurile fericite si la unele ma emotionez profund. Oricum… nu prea sunt fana filmelor romantice, mai toate au aceleasi niveluri; se cunosc, se indragostesc, se cearta si la final se impaca…
ReplyDeleteTe pup, Elly. Inca un articol minunat.
O zi frumoasa!