Îngerul albastru

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/11/ingerul-albastru.html

[5. Prima dezamăgire sau distilarea prin întristare]

Înca imi amintesc de Îngerul albastru de Heinrich Mann, editia de 12 lei, pe care mi-o facuse cadou un prieten... Era o carte la care tineam mult, mai ales ca era un exemplar foarte vechi, din anii '30 iar pe omul acela crezusem ca l-am iubit putin, o scurta perioada. Vreo trei iesiri la film, o vizita la parintii sai, intr-o casa veche, ca din Felix si Otilia, o iesire la o cina, cateva intalniri-plimbari. Superb, intr-un fel, insa ceva nu se lega desi il placeam si parea sa ma placa...

Nu ne potriveam. Vorbea prea mult si atat de poetic incat, de la un moment dat nu mai puteam sa-l urmaresc. Desi era absolut fermecator.

Cu cartea aceea, S. a venit odata, la o întalnire. Habar n-aveam de ce. Cand a plecat, mi-a lasat mie cartea, ca amintire poate. N-am sa stiu niciodata de fapt de ce, pentru ca despartirea noastra a intervenit ulterior, nu atunci.

Peste ceva vreme o colega de facultate mi-a cerut sa-i imprumut si ei Îngerul albastru si înca o alta

carte.

M-am asteptat sa mi le aduca, deja trecusera cateva saptamani. I-am si amintit o dată. Mi-a spus ca nu le-a terminat de citit...Apoi încă o dată dar s-a fofilat...pana ce n-am mai intrebat-o. Mi-a fost jena mie s-o pun in situatia de a mă mai minti. Am inteles ca nu voi mai vedea acele carti. Ceea ce s-a si intamplat. S-a terminat facultatea, colega mea a plecat in orasul ei, si-a gasit apoi un loc de munca in alt oras, cartile mele probabil au plecat si ele cu ea...nu se stie unde. 

Dupa cativa ani am ajuns, prin alta colegă a noastra, la ea acasă. Vazand in apartamentul ei o bibliotecă, am facut un apropos si mi-a spus ca nu mai are cartile acelea fiindca si ea le-a imprumutat cuiva si nu i le-a mai adus.  Când a spus asta nu eram singure ci și cu cealalta fosta colega si baiețelul ei. Cand m-am dus la toaleta, la intoarcere drumul trecea pe langa biblioteca ei. Mi-am aruncat o privire. Ce urata era minciuna! Una dintre carti era acolo,  Scandal, de Tudor Teodorescu-Braniște, avand o insemnare cu scrisul meu pe ea... deci nu era vreo indoiala. Scandal la un loc cu Pavilonul de vânătoare fusesera doua romane interesante, care mie mi-au placut. Am luat cartea din biblioteca, nu i-am mai spus nimic si am pus-o in poseta cu care venisem si care se afla pe cuierul de la intrare. Curios, dar mi s-a parut ca am furat ceva cu toate ca stiam ca acea carte era „împrumutată cuiva care nu i-o mai returnase”...

Cat timp doar aveam banuiala ca ma mințea era una, dupa ce am avut certitudinea, am simțit o mare dezamagire. Lucru care m-a întristat mai rău decat daca acea carte n-ar mai fi aparut vreodata. M-a durut minciuna fără rost, pe care n-am înțeles-o. 

Nu mai dau cărți cu imprumut. Pur și simplu. Am imprumutat de la altii insa eu dau intotdeauna cărțile inapoi. Si totusi, am facut abstractie de minciuna ei si am vorbit cu ea. Si inca vorbesc, din timp in timp. Am învățat că oamenii acționeaza foarte ciudat, fără justificări explicabile, aparent absurde, dar intotdeauna cu motivații... Încerc zi de zi sa accept aceste lucruri, să le înțeleg...