Glasul zeilor

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/11/glasul-zeilor.html

Azi muncea la unul, mâine la altul, ceea ce se putea, ce era nevoie. La început, vânduse în piață o vreme deși îi fusese foarte greu. Greu pentru că trebuia să iasă din casă, să îndure privirile directe și fățișe ale bărbaților și puținelor femei cu viață liberă pe care îi întâlnea în drumurile prin cetate. Greu pentru că făcea ceea ce nu făcuse până atunci. Greu pentru că viața ei și a copiilor fusese altfel. Era pricepută, era curată, era mai ales foarte harnică. Trebuia să-și crească cumva copiii și altă soluție nu era. Nu mai era. Dusese o cu totul altă viață, nu de răsfăț, însă avusese o viață bună, fusese mulțumită. De aproape un an însă, bărbatul îi pierise într-una dintre expedițiile războinice, care parca nu se mai sfârșeau. Zeii fuseseră neîndurători. Rămăsese cu trei copii mici, doi băieți și o fetiță, pe care se străduia din greu să-i crească. Atena era mereu în alertă. După fiecare expediție se auzea de alți și alți
morți, de dispăruți.

Se tunsese. Frumoasele ei bucle aproape negre, lungi până la mijlocul spatelui, fusesera sacrificate. Așa se cădea unei văduve cinstite. Se îmbrăca cu grijă: își punea pe ea un chiton apoi și un himation pe care-l prindea pe umăr cu o agrafă. Își așeza pe cap un kredemnon și pleca în fiecare zi de cu noaptea, pentru câteva ore. Când se trezeau copiii, era deja acasă. Pe copii, dacă ea întârzia, îi mai supraveghea o rudă îndepărtată a bărbatului ei, o mătușă bătrână, cu fața măslinie și zbârcită, de care și Hades uitase. Ea mergea la familiile bogate, unde făcea treburi gospodărești, foarte firești, dar pe care stăpâna casei nu le-ar fi făcut niciodată.

De câteva zile ajunsese în una dintre bogatele familii ateniene. Mereu erau ospețe, cu musafiri uneori  sosiți și din alte cetăți. La bucătărie se pregăteau, cu sclavele, tot felul de bunătăți. Printre familiile de bogați i se dusese vestea că face cea mai pufoasă pâine din Atena. Pentru asta fusese adusă în bucătăria acelei case unde sclavele dăduseră toate greș cu pâinea. Stâpânul casei era mai mult plecat. Stăpâna (despoina) a primit-o rece, i-a arătat ce avea de făcut, cât și cum, și i-a ordonat să nu-i iasă nicicum din vorbă.  Trebuia să fie acolo foarte devreme, cu mult până a se lumina de ziuă, fiindcă sarcina ei era să frământe pâinea. 

Era drept. Faima îi era adevarată. Pâinea ce-i ieșea din mâini era neasemuit de pufoasă, de albă și gustoasă. O frământa cum numai ea știa, o lăsa să se odihnească puțin și să se dospească, apoi o băga în cuptoarele încinse deja.

I se cerea într-o zi să facă pâine cu miere, în alta pâine cu lapte. În alta cu măghiran și cimbru sau alte condimente. Ce i se cerea, aia făcea. Mirosuri îmbătătoare de miere, lapte sau diverse condimente ieșeau din cuptoare în timpul coptului. Parfumurile pâinii calde ce inundau imensa bucătărie, direct coborâte parcă din sălașul zeilor, din Olimp, nu se imprăștiau ceasuri întregi, pluteau peste tot și toate ca o boare binefăcătoare, amețitoare. Stăpâna era mândră de "achiziția" făcută dar niciodată nu-i spunea vreo vorbă de laudă pentru priceperea ei.

Despoina era nu numai o ființă rece, neștiind parcă să zâmbească, dar era și foarte zgârcită. Nu dădea voie nimănui să mănânce nimic din ce se pregătea, cât timp se pregătea. Gustul mâncărurilor ea îl potrivea. Plata ar fi fost cât de cât mulțumitoare dar se făcea o dată la două săptămâni. Până atunci ce să le dea ea celor trei copilași să mănânce?

Ca o șoaptă, a auzit un glas, un sfat. Zeii i-l dădeau, n-o uitaseră cu totul. A patra zi, după ce a frământat pâinea, nu și-a mai spălat mâinile. A plecat acasă și din ceea ce a curățat de pe mâini, a făcut o fiertură minunată care s-a înmulțit de și-a săturat copiii. Din ziua aceea, așa a făcut mereu, luni de zile. Copilașii erau veseli, cuminți și creșteau frumos. Era mulțumită că ascultase glasul zeilor.

Nu se știe cum, s-a dus vorba că ai ei copii erau frumoși și dolofani. Ea era o femeie săracă, abia de câștiga cât să trăiască, cum de erau copiii ei atât de frumoși? Zvonul a ajuns la urechea stăpânei și-a stăpânului. Copiii stăpânilor, deși aveau tot ce-și doreau, erau slabi, gălbejiți și, mai ales, neastâmpărați și râzgâiați. Cum să nu-i vină nebuniile despoinei? Pizma o ucidea cu fiecare clipă. Din acea zi a fost cu ochii clipă de clipă pe biata femeie. Până ce, într-o zi a descoperit că femeia nu-și spăla mâinile de cocă când pleca acasă. A înțeles. A obligat-o și supravegheat-o să se spele pe mâini.

Biata femeie a fost nefericită, nenorocită... Nu știa ce să facă. În acea zi abia a avut cu ce să le încropească copiilor ceva de mâncare. 

A doua zi, când a ajuns acasă, a vrut să ia vasul în care făcuse până mai ieri fiertura pentru copii. Minune! Vasul era plin, ca atunci când venea cu mâinile pline de cocă... A mulțumit tuturor zeilor Olimpului pentru minunea făcută. 

...A frământat mai departe pâine acolo, stăpâna nemaigăsindu-i nicio vină, niciodată. Iar minunea...s-a tot întâmplat până ce copiii i s-au făcut mari...

Această poveste despre Parfumul pâinii, temă propusă de Silving, a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată următorii:

Mirela,  Carmen,  Silving,  Vienela,  OchiiVerzi,  Sara,  Gabi, Diana,
Lili, Pandhora, Lolita, Vero,  Daurel,