Părintele

http://dragosteoarba.blogspot.com/2013/10/parintele.html

De la nici cincisprezece ani, baiatul stia c-o sa fie popa. Ma rog, preot, cum se spunea oficial dar el tot la popa Ilie al lor era cu gandul, tot asa se vedea si el. Oamenii il ascultau si-l respectau pe popa Ilie fiindcă era om bun. Il ajutase si pe el sa se pregateasca pentru seminar si-l ajutase bine. E drept, era ceva neam indepartat de-al mamei asa ca in familie inca de cand Florin era micut, de vreo 8-9 ani, incoltise in capul tatalui ideea transformata in dorinta, peste tot marturisita, ca baiatul ar fi bun de popa. Cu cartea se descurca foarte bine, avea ceva ureche muzicala si oleaca de glas. Tocmai bun pentru viata de cleric. Chiar si cu nazdravaniile se descurca bine viitorul seminarist dar tatal stia ca, odata intrat in sistem, un baiat se mai disciplineaza. 

Trecu cu bine de admiterea la seminar asta insemnand ca popa Ilie fusese de mare ajutor. La seminar, Florin se acomodă destul de repede cu colegii veniti parca din toate colturile tarii desi nu era chiar asa, dar asa ii paru in primele zile, cand se simtise parca parasutat acolo de niciunde. 

Venira peste el Studiul Noului Testament, Liturgica si Dogmatica dar si orele de muzică bisericească, cam multe. Se deprinsese să se roage, să înveţe, să muncească, să trăiască împreuna cu ceilalti, sa se autogospodareasca. Era copil crescut la tara, nu in puf dar tot i se parea grea munca la care erau puși.

Se gândise ca va fi mai usor dar atmosfera era prea apasatoare, austera, n-aveau voie nici sa miste, nici sa sufle. Disciplina era peste masura de stricta. Incepea sa simta pentru prima data ca parca nu-si dorea atat de mult sa devina preot, ca nu era de ajuns dorinta familiei. Părinții profesori erau aspri, de-o asprime pe care sufletul lui de copil n-o intelegea. De-a lungul anilor luase multe nuiele de la taică-sau dar le luase pe drept, stiuse pentru ce. Aici băietii erau pedepsiti imediat si din nimic. Florin se simtea umilit, oprimat. Firea lui glumeata, spiritul sau liber sufereau, nu era deloc in largul lui. Intr-o noapte visă ca e la liceu dar la unul normal, desi habar n-avea cum este, si se trezi zambind. Stia ce avea de facut.

Peste doua zile, fara sa anunte pe nimeni, fiindca nici n-avea cum pe vremea aia, fugi de la seminar. In buzunar doar cu ce bani mai avea si cam dezbracat. Nu stia cum o sa faca cu toate lucrurile ramase acolo. 

Era intr-un sfarsit cald si colorat de octombrie cand ai lui se trezira cu el acasa. Nu mai voia sa se intoarca. Ii paru rau de bocetele mamei si-l durura si cele doua palme grele ale tatalui dar trebuiau sa admita ca poate n-avea chemare. N-avea credinta suficienta ca sa indure. 

Bietul taica-sau se zbatu sa-l bage la un liceu normal si chiar reusi intr-o clasa unde se zvonea ca o fata isi luase câmpii cu unul. Oficial, fata se retrasese. 

In timpul liceului doar cate un vis ratacit ii mai amintea uneori ca fusese candva vizitator pe la seminarul teologic. Mai glumea cate unul cu el cateodata strigandu-l "părintele".  

Luă bacalaureatul, intră la o facultate tehnică, o termina, se insura, lua si repartitie, făcu trei copii. Se indepartase tot mai mult de biserica dupa ce simtise pe pielea lui ca nu-i de el.

Doar cand vremurile grele de dupa '89 incepusera sa-si arate coltii si la firma la care lucra, cate-un gand fugar ii aducea in nari parfumul unui insorit sfarsit de octombrie cand inca se numea seminarist. Doar cand dadea de greu se gandea "ce-ar fi fost dacă?" Poate ca i-ar fi fost mai bine dar cine putea sa știe?!? 

Amuzant era ca nu scăpă nici aci de apelativul "părintele" nu doar din pricina trecutului meteoric de seminarist ci si a numelui parca predestinat.

Si asa trecura anii... Devenise un bun profesionist pe care firma se putea baza. Doar ca, asa ca-n economia de piata, intr-o zi de iarna, chiar inainte de sarbatori, firma se inchise si diploma lui de inginer deveni buna de aruncat intr-un sertar cu amintiri inutile.

Dar nu mor caii cand vor cainii. Avea ceva pamant ramas de la parinti, avea putere de munca si ambitie. Inca de la inceput isi convinse si pe unul dintre fii, cu facultatea terminata dar inca fara a-si gasi drumul, sa i se alature. Tata si fiu deprinsera, rapid și împreună, toate rosturile unei afaceri.

In brutaria curata si aratoasa din centrul comunei intrara un barbat si o doamna indoliată. Se salutara cu femeia de la tejghea. Veneau din orasul vecin sa dea o comanda. Se dusese vestea că-n brutaria "părintelui" produsele erau cele mai bune.

Mda...Nu-i fusese sortit lui Florin sa îmbrace sutana dar, pe o cale foarte ocolita, destinul il ducea tot aproape de acea lume. In cu totul alt fel. Ca o compensatie tarzie pentru lipsa de smerenie din vremea cand fusese prea crud, cand viata de abia incepuse a i se schița.

De aproape trei ani, capetele cu toti colacii, ai comunei dar chiar si din împrejurimi, in mica lui brutarie se invarteau si rumeneau, prescurile, cu cele mai frumoase modele din zona, la fel. In cuptoarele lui, din faina lui. De curand, fiul venise si cu ideea vanzarii de articole pentru inmormantare.

Barbatul si femeia iesira din magazin. Indreptandu-se catre masina cu care venisera, femeia intoarse pentru o clipă capul aruncând peste umăr o privire firmei, încă destul de noua, pe care, scria "Prescură și fiii". Ca la firmele de avocatură...

Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul credintei îi aparține Dianei.

Au mai scris  pentru tema de astăzi următorii:

Mirela, Silving, Vania, Vienela, Vavaly, Gabi, Diana, Lili, Tina, Mala, Lolita, Daurel, Irealia, Alexandra, Alexandra Ali, Adriana T., Alexandra, Alexandra Ali,   

anca,  CZ, Tina,   Lolita, Dana Lalici,