Sunday, October 6, 2013

Părintele



De la nici cincisprezece ani, baiatul stia c-o sa fie popa. Ma rog, preot, cum se spunea oficial dar el tot la popa Ilie al lor era cu gandul, tot asa se vedea si el. Oamenii il ascultau si-l respectau pe popa Ilie fiindcă era om bun. Il ajutase si pe el sa se pregateasca pentru seminar si-l ajutase bine. E drept, era ceva neam indepartat de-al mamei asa ca in familie inca de cand Florin era micut, de vreo 8-9 ani, incoltise in capul tatalui ideea transformata in dorinta, peste tot marturisita, ca baiatul ar fi bun de popa. Cu cartea se descurca foarte bine, avea ceva ureche muzicala si oleaca de glas. Tocmai bun pentru viata de cleric. Chiar si cu nazdravaniile se descurca bine viitorul seminarist dar tatal stia ca, odata intrat in sistem, un baiat se mai disciplineaza. 

Trecu cu bine de admiterea la seminar asta insemnand ca popa Ilie fusese de mare ajutor. La seminar, Florin se acomodă destul de repede cu colegii veniti parca din toate colturile tarii desi nu era chiar asa, dar asa ii paru in primele zile, cand se simtise parca parasutat acolo de niciunde. 
Venira peste el Studiul Noului Testament, Liturgica si Dogmatica dar si orele de muzică bisericească, cam multe. Se deprinsese să se roage, să înveţe, să muncească, să trăiască împreuna cu ceilalti, sa se autogospodareasca. Era copil crescut la tara, nu in puf dar tot i se parea grea munca la care erau puși.

Se gândise ca va fi mai usor dar atmosfera era prea apasatoare, austera, n-aveau voie nici sa miste, nici sa sufle. Disciplina era peste masura de stricta. Incepea sa simta pentru prima data ca parca nu-si dorea atat de mult sa devina preot, ca nu era de ajuns dorinta familiei. Părinții profesori erau aspri, de-o asprime pe care sufletul lui de copil n-o intelegea. De-a lungul anilor luase multe nuiele de la taică-sau dar le luase pe drept, stiuse pentru ce. Aici băietii erau pedepsiti imediat si din nimic. Florin se simtea umilit, oprimat. Firea lui glumeata, spiritul sau liber sufereau, nu era deloc in largul lui. Intr-o noapte visă ca e la liceu dar la unul normal, desi habar n-avea cum este, si se trezi zambind. Stia ce avea de facut.

Peste doua zile, fara sa anunte pe nimeni, fiindca nici n-avea cum pe vremea aia, fugi de la seminar. In buzunar doar cu ce bani mai avea si cam dezbracat. Nu stia cum o sa faca cu toate lucrurile ramase acolo. 
Era intr-un sfarsit cald si colorat de octombrie cand ai lui se trezira cu el acasa. Nu mai voia sa se intoarca. Ii paru rau de bocetele mamei si-l durura si cele doua palme grele ale tatalui dar trebuiau sa admita ca poate n-avea chemare. N-avea credinta suficienta ca sa indure. 

Bietul taica-sau se zbatu sa-l bage la un liceu normal si chiar reusi intr-o clasa unde se zvonea ca o fata isi luase câmpii cu unul. Oficial, fata se retrasese. 
In timpul liceului doar cate un vis ratacit ii mai amintea uneori ca fusese candva vizitator pe la seminarul teologic. Mai glumea cate unul cu el cateodata strigandu-l "părintele".  
Luă bacalaureatul, intră la o facultate tehnică, o termina, se insura, lua si repartitie, făcu trei copii. Se indepartase tot mai mult de biserica dupa ce simtise pe pielea lui ca nu-i de el.
Doar cand vremurile grele de dupa '89 incepusera sa-si arate coltii si la firma la care lucra, cate-un gand fugar ii aducea in nari parfumul unui insorit sfarsit de octombrie cand inca se numea seminarist. Doar cand dadea de greu se gandea "ce-ar fi fost dacă?" Poate ca i-ar fi fost mai bine dar cine putea sa știe?!? 
Amuzant era ca nu scăpă nici aci de apelativul "părintele" nu doar din pricina trecutului meteoric de seminarist ci si a numelui parca predestinat.

Si asa trecura anii... Devenise un bun profesionist pe care firma se putea baza. Doar ca, asa ca-n economia de piata, intr-o zi de iarna, chiar inainte de sarbatori, firma se inchise si diploma lui de inginer deveni buna de aruncat intr-un sertar cu amintiri inutile.
Dar nu mor caii cand vor cainii. Avea ceva pamant ramas de la parinti, avea putere de munca si ambitie. Inca de la inceput isi convinse si pe unul dintre fii, cu facultatea terminata dar inca fara a-si gasi drumul, sa i se alature. Tata si fiu deprinsera, rapid și împreună, toate rosturile unei afaceri.


In brutaria curata si aratoasa din centrul comunei intrara un barbat si o doamna indoliată. Se salutara cu femeia de la tejghea. Veneau din orasul vecin sa dea o comanda. Se dusese vestea că-n brutaria "părintelui" produsele erau cele mai bune.

Mda...Nu-i fusese sortit lui Florin sa îmbrace sutana dar, pe o cale foarte ocolita, destinul il ducea tot aproape de acea lume. In cu totul alt fel. Ca o compensatie tarzie pentru lipsa de smerenie din vremea cand fusese prea crud, cand viata de abia incepuse a i se schița.
De aproape trei ani, capetele cu toti colacii, ai comunei dar chiar si din împrejurimi, in mica lui brutarie se invarteau si rumeneau, prescurile, cu cele mai frumoase modele din zona, la fel. In cuptoarele lui, din faina lui. De curand, fiul venise si cu ideea vanzarii de articole pentru inmormantare.

Barbatul si femeia iesira din magazin. Indreptandu-se catre masina cu care venisera, femeia intoarse pentru o clipă capul aruncând peste umăr o privire firmei, încă destul de noua, pe care, scria "Prescură și fiii". Ca la firmele de avocatură...



Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul credintei îi aparține Dianei.


Au mai scris  pentru tema de astăzi următorii:
anca,  CZ, Tina,   Lolita, Dana Lalici,


46 comments:

  1. Elly, nu degeaba se spune că a face pâine e ceva dumnezeiesc, fiind unul din gesturile pe care oamenii le fac aproape de când se știu, din vremuri străvechi, de când au semănat primul bob de grâu. Mi se pare foarte cinstit gestul lui Florin: de ce să facă ceva fără chemare, ar fi fost o minciună. Sinceritatea și cinstea l-au dus pe drumul său, destinat lui. Și doar meseria de brutar, simplu și curat ca pâinea, i s-a potrivit. Îi admir credința, dar și încrederea în forțele sale : a ales calea potrivită! Am avut și eu un profesor căruia toți îi spuneau ”Părintele”, din aceleași motive. Adevărul este că avea o înfățișare tipică de preot și o voce puternică, sonoră. De multre ori rămânem cu porecla din prima tinerețe, ca o amintire, poate, a ceea ce am fi putut fi, dar am ales să fim altceva. Mie mi s-a spus multă vreme Mireille, chiar și-acum unii din foștii colegi îmi spun așa, iar asta mai ales deoarece mă pregăteam pentru Geografie-Franceză. Și am ajuns la Arte! Vezi, Florin nu e singurul care și-a schimbat prima opțiune.
    Elly dragă, știu că nu-ți vezi capul de treburi, dar mă bucur (nu cu egoism!) cu bucuria copilului care are o carte nouă de povești, la fiecare temă parfumată! O seară intens parfumată cu fericire, îți doresc! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, pe omul acesta il cunosc, cum de altfel cred ca ti-ai dat seama. N-a putut pur si simplu, a simtit ca nu-i de el. Desi, avea unele regrete dar tot stia ca le are, asa, cum mai avem uneori regrete de dragul de-a le avea. Atunci cand ne intrebam "ce-ar fi fost daca?"
      Multi dintre noi am crezut ca dorim ceva si am ajuns sa facem altceva :)
      Multumesc mult pentru apreciere, draga Mirela! Te pup!

      Delete
    2. Uiteasem să-ți spun că din povestea ta răzbate parfumul inconfundabil al pâinii proaspete și calde! Splendidă mireasmă! :)

      Delete
    3. Multumesc inca o data, Mirela. Sa ai o zi frumoasa! :)

      Delete
    4. S-au adunat, la o temă dificilă dar superbă, 16 povești excepționale. Și genul acesta de povești nu-i chiar ușor de scris, să recunoaștem! O zi minunată îți doresc, cu soare și voie bună! :)

      Delete
  2. O placere teribila mi-a facut citirea materialului si, poate ca l-am citit cu un ochi nostalgic mergind cu gindul inapoi spre o dorinta de profesorat transformata intr-una de medicinist... Pfff...multe amintiri mi-ai rascolit cu povestea omului fara har si chemare spre popie insa cu aplecare spre ceea ce divinitatea stia ca i se potriveste mai bine a face... Destin, soarta, predestinare ? Habar n-am...

    ReplyDelete
    Replies
    1. El n-a mers doar cu gandul, chiar a crezut o scurta vreme ca ar putea urma drumul pe care il ghidasera parintii. Si-a dat seama la timp ca nu poate, ca a fi preot nu era vocatia lui. Putea sa se trezeasca mult mai tarziu...cand poate nu mai era mare lucru de facut. Eu zic ca a fost foarte intelept, cu toata varsta frageda. Cu siguranta nu a fi preot ii fusese destinat. Povestea o cunosc chiar de la sursa :)
      Multumesc mult, Mala!

      Delete
  3. Nu degeaba se spune "multi chemati, putini alesi!" dar e mai bine sa-ti dai seama ca nu ai vocatie si sa schimbi de drum decat sa fii un ipocrit toata viata.

    ReplyDelete
    Replies
    1. E bine dar cati fac asta? Majoritatea oamenilor admit greu ca gresesc. Unii niciodata. Iar ipocrizia...e sport national.

      Delete
  4. Mi-era dor de o poveste de-a ta.
    Unde mai pui că parfumul e mai estompat.
    Frumoasă postare...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pai nu s-ar fi potrivit in niciun fel vreun parfum... ;)
      Multumesc!

      Delete
  5. Ce frumoasă povestire ne-ai spus, Elly! Am citit-o cu interes, aşa cum văd că s-a întâmplat tuturor celora ce au scris mai sus. Cred că mulţi dintre noi, nu au găsit uşor şi din prima, drumul profesional al vieţii, sau alţii l-au schimbat după ce au crezut ani întregi că l-au găsit. Şi eu mă aflu în această categorie. Am crezut începând din clasa a VII-a că voi fi profesor de chimie toată viaţa, şi după 7 ani m-am făcut economist. Şi aş mai schimba o dată, dacă aş putea.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pai consider ca ai fost foarte curajoasa. Si esti :)
      Multi cred si eu ca ratacim un timp sau toata viata pe alte drumuri decat cele pe care ar fi trebuit sa mergem...dar asa e viata. Ne duce uneori si tot ea ne intoarce.
      Multumesc mult, Mihaela!

      Delete
  6. Ehe, preotul Prescură, ce bine ar fi sunat! :)
    Frumos povestit!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Am spus ca omul avea si nume predestinat :)
      Multumesc, Radu!

      Delete
  7. Replies
    1. Si tie, Mona? Voi v-ati vorbit... :)
      Merci!

      Delete
    2. Nu nu! dar s-a vazut ca ai fost ocupata toamna asta! :)

      Delete
    3. Asta cam asa este... Si din pacate cred ca voi mai fi...

      Delete
  8. Mi-a placut cum ai conchis :)) chiar din film
    Am citit cu mare drag si curioasa...
    Viata preoteasca, intr-adevar e si chemare si daruire, totodata. Unde ai mentionat ca era o viata stricta, pana la urma e si mult nevointa. Imi pare ca trebuie sa te lasi pe tine cu totul. Lasarea de sine
    Faptul ca lucreaza capete si colaci vine in tangenta cu randuielile...
    Ai atins multe puncte, printre care si dorinta parintilor de a preda stafeta profesionala copiilor
    O saptamana frumoasa

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc mult, Anca draga! :) La fel sa ai!

      Delete
  9. Faină povestea! Dacă nu ai chemare, e mai bine să renunţi cât încă mai poţi. Am destule cunoştinţe care au regrete referitoare la facultatea urmată şi la locul de muncă ales la sugestia altora.
    O săptămână frumoasă!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Daca iti dai seama ca n-ai e bine. Dar unii nu inteleg, nu simt semnele, cand apar.
      Si eu cunosc oameni cu multe regrete.
      Multumesc mult, Alexandra!

      Delete
  10. Povestea pentru mine are alt parfum cand e vorba de prescuri.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Si eu am destui morti in familie si de curand.. asa ca si pentru mine.. tot cam asa. :(

      Delete
  11. Intr-o oarecare masura, frumoasa ta poveste este o confirmare a zicalei: “ce ti-e scris in frunte ti-e pus”.
    Florin a crezut in fortele lui si nu s-a sfiit sa ia totul de la capat atunci cand se simtea “blocat”. Cand credinta exista roata destinului se invarte mai incetisor cand omul e sus si mai repede cand omul e jos - pentru ca omul sa nu sufere prea mult. “Parintele”, probabil, simtea el o chemare, dar n-a stiut exact ce anume i se potriveste firii si pasii i-au fost indreptati, mai pe ocolite, catre ceea ce era menit.
    Se zice ca drumul drept nu e neaparat si cel mai scurt.
    O minunata saptamana iti doresc sa ai! Cu drag!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa este si eu cred ca a dat dovada de un mare curaj la vremea aceea, la doar 15 ani. Povestea e cat se poate de reala, doar un mic detaliu am schimbat...dar neesential.
      Multumesc mult, Diana! La fel si tu sa ai! Te pup!

      Delete
  12. Replies
    1. :) Da, Lili, asta am apreciat si eu. Multumesc!

      Delete
  13. Frumoasă poveste de viaţă! Şi chiar dacă a părăsit calea, "Părintele" a păstrat legătura cu cele sfinte, prin pâinea şi colacii pe care le făcea pentru Biserică.

    ReplyDelete
  14. Acum inteleg ca este o poveste reala; altfel, pariam ca inginerul se refugiaza intr-o manastire sau sihastrie...
    Nota: in lunga mea cariera inginereasca am aflat despre cativa confrati ca s-au retras in locuri de reculegere; eu nu sunt inca pregatit...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, este o poveste reala, cam ca majoritatea povestilor pe care le scriu. Nu i-a trecut niciodata prin cap sa se refugieze intr-un astfel de loc :) De fapt problema lui a fost ca nu credea atat de mult pe cat ar fi dorit familia...nu era facut pentru viata de preot si e bine ca macar si-a dat seama la timp.

      Delete
  15. Florin e de fapt prototipul fiecăruia dintre noi, cu dileme existenţiale şi alegeri cruciale. E bine că şi-a găsit totuşi calea şi viaţa lui a curs pe un făgaş firesc... Cred că i-ar fi fost mai greu dacă făcea ceva care nu-i plăcea...
    Frumoasă poveste şi talentat condeiul cu care ai scris-o!
    Zile cu soare şi fericire! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. A fost bine ca a stiut ce nu vrea...si a inteles repede asta.
      Multumesc, Lolita! :)

      Delete
  16. Povestea asta o asociez cu a mea, in sensul că am fugit de laboratorul dentar ca dracu' de tămâie şi m-am măritat cu un dentist mai târziu. Am făcut ce am făcut, şi printr-o ironie a sortii, cum spui tu, am ajuns tot la dinţi. Parfumul acestei povesti mi-e tare cunoscut. Frumos ai scris Elly, frumos tare!

    ReplyDelete
    Replies
    1. De multe ori fugim de ceva dar sub alta forma tot pe acolo ajungem. :) Poate ca asa ne e scris... Soarta, ne suceste, ne invarteste si ne duce unde trebuie...unde vrea.
      Ma bucura ca ti-a placut. Mult. Multumesc din suflet!

      Delete
  17. El si-a dat seama repede ce drum trebuie sa urmeze. Eu, inca nici acum, nu sunt sigura de profesia pe care o am sau care vreau sa o am. Asa ca sunt pierduta pe drum inca, din pacate, desi sunt la varsta in care ar fi trebuit sa stau bine pe picioarele profesiei alese.
    Am un prieten care a terminat teologie si are o oarecare inclinatie spre acest domeniu, dar totusi chemarea n-a venit. A ramas doar cu porecla de Popa.
    Mirosul de paine imi aminteste de sambetele cand bunica cocea paine in cuptorul de caramida. Toata strada mirosea a paine proaspata, era un adevarat rasfat.
    Multi pupici!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cred ca te vei lamuri cu timpul. Poate inca nu ti-ai gasit nici jobul cel mai potrivit... nu stiu, zic si eu :)
      Deci mai sunt persoane cam ca Florin... Si ce face daca nu profeseaza ca preot?
      Mirosul de paine e fara egal. La noi acasa din doua in doua zile miroase asa. Chiar daca o coacem intr-un cuptor electric, mirosul de paine e prezent si cam la fel de placut.
      Multumesc, draga mea!

      Delete
    2. Ce bine trebuie să miroase la tine, cred că fac o pâine, sau niște chifle, am acum ceva timp! ;)

      Delete
    3. Pai din viitor popa a ajuns constructor, ii place tare ceea ce face. Uite asa. Scuze, eu n-am mai intrat atunci sa-ti raspund, eram cu pregatirile bagajelor.
      Mama nu mai coace paine, caci serviciu ii ocupa tot timpul, dar cand ajung la soacra-mea ma rasfat cu paine proaspata. Ea o coace in cuptorul electric, dar, vorba ta, are acelasi miros.

      Delete
  18. Superb! Nici nu exista cuvinte prea multe pentru asa ceva... Necunoscute sunt caile Domnului...
    Cat de frumos e cand tatal munceste cot la cot cu fiul/fiii... M-ai aruncat in amintiri... :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sunt sigura ca-s amintiri minunate. Si ma bucur ca povestea mea a fost ca un fel de vehicul spre acele amintiri.
      Multumesc. :)

      Delete
  19. Elly, imi pare rau de vizita tarzie si intarziata, dar abia acuma apuc si eu sa comentez la povestile parfumate.

    O poveste reala, cum ai zis tu, Ca ea sunt multe altele. Ca Florin, multi altii care nu au avut curaj sa-si infrunte parintii si acum regreta. Ma bucur ca, in sfarsit, merge pe calea lui. Nu poate fi usor, dar macar stie ca face ceea ce simte ca trebuie sa faca.

    Frumoasa scrisa povestea ta! Ca intotdeauna, e o mare placere sa ma (re)intorc pe blogul tau si sa ma destind. Multumesc si o duminica frumoasa!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Alexandra, povestea e chiar reala si tocmai asta am scris in ea, ca Florin a reusit sa-si infrunte parintii si sa intoarca lucruri ce pareau batute in cuie. A avut un curaj fantastic pentru un copil de 15 ani. Cel mai mult ii placea meseria lui dar de voie, de nevoie s-a reprofilat.E bine ca a putut...
      Multumesc mult, draga mea.

      Delete