Vă mulțumesc tuturor!

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Just me - october 2012

La sfarsit de an toata lumea a facut bilanturi ale activitatii pe blog.

As fi facut poate si eu, dar nu se potrivea si imediat veti vedea de ce.

Desi data de nastere a blogului meu este 11 iulie 2011...el a inceput a functiona ca un blog abia incepand cu, probabil ati ghicit, 03 ianuarie 2012.

Azi micul meu blog implineste un an. E mic, a invatat insa sa vorbeasca, sa mearga, sa se descurce destul de bine singur. Singur-singurel. Nu am avut pe cine sa intreb despre cum sa-l fac, nu am avut pe cine sa bat la cap despre cum sa procedez sa-l optimizez, sa-l bibilesc, sa-l fac mai aratos, mai bengos. Nu cunosteam pe nimeni in ceea ce am aflat curand ca se numea blogosfera. Asa ca el a crescut singur din acest punct de vedere.

Am scris cateva mici prime articole  in care efectiv mi-am testat blogul, fortele. Primul articol adevarat a fost acesta: Dueluri...anonime...in blind 

Dupa primele reactii am inteles ca oamenii sunt interesati de ceea ce am de spus si poate si de felul in care spuneam. Pentru ca, surprinzator si pentru mine, au fost reactii suficiente pentru cineva la inceput de drum. Suficiente sa-mi dea impulsul de a continua.

De vorba cu mine

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Mi-e greu sa ma evit. Eu, pe mine insami. E greu pentru ca ma intalnesc cu mine peste tot. Poate daca nu m-as intalni cu mine atat de des, lucrurile altfel ar sta, poate ca n-as fi silita sa vorbesc atat de mult.

Vorbesc mult. Prin tacere. Multe zile...multe taceri. Foarte multe, atat de multe ca uneori mi-e teama ca ori eu am ramas muta, ori el, chinuitul meu suflet, a amutit pe vecie.

Tac. Cel mai adesea. Pentru ca dupa toate nenorocirile din viata mea, uneori doar momentele in care ma uit la mine si tac mi se pare ca ar mai putea vindeca ceva. Porţiile de tacere. Terapie prin liniste.

Ore intregi tac. Tac cu un talent nemaipomenit, cu o gratie pe care nu mi-o stiam, pe care nu o inteleg. Pentru ca as avea ce sa-mi reprosez. As avea pentru ce sa fiu suparata pe mine insami. Pentru ca am fost prea buna, prea intelegatoare, prea blanda, prea naiva. Prea EU. Atitudini care nu par a merita laude.

Un om a scos tot ce-a fost mai bun din mine. Nu stiu cum a reusit. Doar el stie secretul. Nu inteleg insa cum de a mai ramas totusi ceva. Caci a ramas si inca destul. Sunt la fel de blanda, de naiva, de increzatoare in oameni. Pana cand? Nu pot sti. Poate pana la ultima suflare.

Exista si momente cand incerc sa-mi  vorbesc. Acelea in care, efectiv, stau de vorba cu mine. Nu in fata unei oglinzi ci in fata oglinzii sufletului meu. Se intampla cand sunt complet singura. Singura cu mine, facand abstractie de orice se afla in jur. De zgomote, de oameni, de muzica, de absolut orice, decuplandu-ma de la realitate. Sunt rare aceste momente. Uneori dimineata cand merg la job, daca nu intalnesc pe cate cineva cu care, inevitabil, vorbesc vrute si nevrute. Sau uneori cand, in sfarsit, imi spun ca ar trebui sa dorm putin si, desi, extrem de obosita, se intampla ca nici atunci sa nu pot adormi iar cele 10 ori poate 20 de minute de chin sa fie un dialog tacut cu mine. Oricum este degeaba. Oricum nu mai rezolv nimic. Oricum greselile nu mai pot fi indreptate, Daca greseala inseamna sa ai suflet, sa iubesti din suflet, fara preconceptii, fara limite. Deci la ce bun? Tot tacerea imi da cea mai mare satisfactie. 

De cele mai multe ori, ca sa nu fiu tentata a ma invita la vreun dialog cu sufletul meu, petrec ore pe blog, citind bloguri sau comentand. Ori petrec timp, pur si simplu asternand virtual ganduri, dorindu-mi sa fie citite de oameni care sa ajunga la sufletul meu. Ganduri sub toate formele. Ganduri intr-un articol. Poate chiar acesta...

Nota: Acest articol poarta acest nume datorita unui camarad intr-ale blogging-ului, Vasile, pe care azi imi pare rau ca l-am descoperit atat de tarziu. As putea spune ca doar pasiunea sa pentru viata, fotografie si mai ales pentru muzica, a facut sa ne intalnim. Blogul sau se numeste chiar asa: ...De vorba cu mine... 

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 22, tema "Cuvinte cu mine. Ce mi-aș adresa dacă m-aș întâlni cu sufletul meu? Pentru ce m-aș certa? Pentru ce m-aș lăuda? Mi-aș ierta greșelile?" fiind propusă de Bianca, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: Intalnirea lui IO cu eu, Vreau sa-mi impart viata cu mine,  Taceri printre, cuvinte,  Oglinda, Gandurile sufletului meu, Iubeste-te mai mult pentru ca meriti, Copac rupt, Cuvinte cu mine, Stelele nu ma aduc acasa, Spune-mi de ce, Suflet drag

19.05.2012

Domnul "G" - Cel mai bun mentor

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Tema acestei saptamani este:

"Prieten, mentor, camarad în virtual. Există un blogger din virtual pe care, cunoscându-l şi în real, îl numeşti prieten? Există un blogger care îţi este mentor? Dar camarad?"

Am sa incep (tran)scriind sec trei definitii de dictionar (DEX online): 

PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.

MÉNTOR, mentori, s. m. Conducător spiritual, povățuitor, îndrumător; preceptor, educator. ♦ Altoi dintr-o plantă bătrână grefat pe o plantă tânără pentru a-i transmite acesteia însușirile sale. – Din fr., lat. mentor, germ. Mentor.

CAMARÁD, -Ă, camarazi, -de, s. m. și f. Tovarăș de arme, de clasă, de studii; coleg; p. ext. prieten. – Din fr. camarade.

Dupa cum se observa sunt trei notiuni perfect distincte, chiar daca multora s-ar putea sa li se para ca sunt inrudite.

Daca in real este destul de greu sa ai sau sa iti gasesti prieteni, cu atat mai dificil este acest demers in spatiul virtual. Nu cred sa existe cineva care sa ma contrazica. O va face poate doar acela care se "imprieteneste" rapid cu oricine, confundand prietenia cu socializarea.

Am sa "sar" la cea de-a treia notiune pentru ca asta e ordinea pe care eu o vad. Camaraderia o intalnim peste tot. In scoli, de orice nivel ar fi ele (primar, gimnazial, liceal si universitar), in ceea ce se numeste (fostul deja) stagiu militar sau in cadrul anumitor locuri de munca, unde exista grupuri relativ mari de angajati cu aproximativ acelasi nivel de pregatire. Daca asimilam (oarecum fortat) blogging-ul cu asemenea medii, am putea sa ne referim la o oarecare camaraderie care poate exista si in acest domeniu. Camarazi pentru ca toti "trudim", cu mai mult sau mai putin succes, pe aceeasi "tarla".

Despre mentor si mentorat insa...este mult mai mult de vorbit. Ce ar fi acela un mentor, cu adevarat un mentor? Este cel la care poti apela atunci cand simti ca nu te descurci, oricat te-ai fi chinuit, si care sa te sprijine si astfel sa evoluezi in plan dublu: personal si profesional. Este cel care este gata sa te ajute, mentoratul fiind ceva voluntar (se spune), deci fara a se cere ceva in schimb, "plata" sa fiind satisfactia ca potejatul-discipol progreseaza.

Mentori s-ar putea sa existe. Sau, mai degraba persoane dispuse sa fie sau cu capacitatea de a fi mentori. Din pacate eu cred ca discipoli nu exista foarte multi. Am observat ca in blogging toata lumea stie aproximativ totul. Greu se accepta un sfat iar daca il dai, gratis fiind, se observa o tendinta de respingere. Oamenii nu au rabdare sa asculte, sa inteleaga ca de fapt vrei sa ajuti. Da, e drept ca sunt cautate sfaturi, dar, de regula, doar acelea care par a fi sfaturi general valabile, care ar putea face si din catelul meu un blogger daca ar sti sa citeasca si sa tasteze.

Ziceam ca mentori e posibil sa existe. Eu inca nu i-am intalnit. Nici macar pe unul. Se mai spune si ca mentorii sunt cei care isi aleg discipolii, protejatii. Tot ce se poate ca persoana mea fie sa para ca nu are nevoie de un sprijin fie sa para ca ar respinge un asemenea sprijin. Ori, probabil, nimeni nu crede in mine si in capacitatile mele de a realiza ceva in acest domeniu, la blogging ma refer, desigur. Ceea ce nu-i deloc incurajator si nu-i un sentiment prea placut.

Pe de alta parte se mai spune si ca mentorul este acea persoana care sa constituie un model de urmat pentru cel aflat in postura de invatacel. Se spune...

Am sa marturisesc ca nu am intalnit o asemenea persoana in blogging. Pe cei "mari" nu-i cunosc si am convingerea ca nu voi avea sanse. Pe de alta parte, intotdeauna am incercat sa ma descurc singura, cat de greu mi-ar fi fost. Am "deschis" un blog fara sa am habar ce inseamna, singura dorinta fiind aceea de a imi exprima niste trairi pe care aveam nevoie sa le exteriorizez. Prietena slovelor scrise am fost de cand ma stiu; citind carti mereu am avut pornirea de a rescrie anumite parti din creatiile respective. Nu m-am gandit insa ca vreodata voi ajunge in aceasta postura, de a scrie eu insumi ceva, care sa mai fie si citit de altii si apreciat...sau poate nu.

Am sa mai marturisesc si altceva. N-am avut niciodata modele. Nu prea cred in modele. In viata, tocmai cand m-am gandit ca cineva ar merita parca sa-mi fie model prin calitatile umane si profesionale pe care parea sa le aiba...s-a petrecut ceva care mi-a rasturnat convingerile... Deci n-am modele. Mentor deci, nici atat.

Nici nu caut. Poate pentru ca intotdeauna am fost dispusa sa caut singura iesirea din diverse situatii, sa rezolv singura problemele vietii si, bazandu-ma pe propriul discernamant, sa si reusesc, de cele mai multe ori.

In blogging am ajuns la concluzia ca mentorul cel mai bun pentru mine, si poate si pentru altii, este  Domnul "G", adica Google. Este tot timpul gata sa ma ajute, la orice ora din zi si din noapte. Cu o singura conditie: sa existe conexiune internet. 

Ii pot cere sfatul ore intregi (mai ales cand am nevoie de o documentare mai serioasa) si el nu se supara, nu se plictiseste, si, foarte important, nu cere nimic, nici macar sa-l lingusesc putin, activitate la care nu sunt deloc priceputa si care imi displace profund si in viata reala. Daca cineva isi doreste sa il "periez" m-a pierdut. Complet. 

Deci...prieteni am foarte putini, dar buni. Pe ei ma pot baza (lucru verificat de-a lungul multor ani) in sensul ca si noaptea daca as apela, sigur as primi un sprijin cat de mic. Trebuie sa spun ca si eu fac acelasi lucru? Dar in spatiul virtual, inca nu am prieteni bloggeri iar in real inca nu cunosc vreun blogger. Timpul e inainte insa....

Camarazi...am avut in scoala...pot considera ca-mi sunt camarazi si unii colegi de serviciu, iar in spatiul virtual, recte blogosfera, sunt mai multe persoane pe care le pot considera camarazi. Nu stiu daca si ele la fel pe mine...inca nu am primit un feedbak in acest sens.

Despre mentor...am vorbit suficient, cred.

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 20, tema "Prieten, mentor, camarad în virtual. Există un blogger din virtual pe care, cunoscându-l şi în real, îl numeşti prieten? Există un blogger care îţi este mentor? Dar camarad?" fiind propusă de Psi, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: abbilbal, Prietenia online, Ca pe strada mare, Doruri printre file albe, Puls de colectie, Prieteni-bloggeri vs. bloggeri-prieteni, Blog(ger) power, Mentorul meu minune in blogging

05.05.2012

Trecutul în oglinda viitorului

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Ce este trecutul?

Cel ce iubeşte istoria ar spune că este de fapt istorie...adică o înşiruire de fapte reale, al căror ecou ne-a parvenit de la cei ce le-au trăit, pe diverse căi...scrieri, construcţii, imagini...toate încercând a ne fi explicate de către pasionaţii de cercetarea trecutului. Ne place trecutul...ne încântă latura lui glorioasă...ne întristează, poate, latura sa mai puţin demnă de laude şi de a ne face să ne simţim mândri. Cu toate acestea nu avem ce face, trecutul nu mai poate fi schimbat şi trebuie să îl acceptăm exact aşa cum este, cu bunele şi cu relele sale.

Trebuie să mărturisesc că sunt fascinată de istorie. Printre multe altele. Sunt fascinată şi de ceea ce înseamnă "istoria" unei familii"...a unei persoane... De ce? Pentru că acolo este izvorul prezentului şi promisiunea viitorului.

Ce este viitorul?

Viitorul...nu este. Niciodată nu ştim ce va fi. Uneori bănuim că va fi într-o anume formă...dar niciodată nu va fi ca în imaginaţia, ca în visul nostru... Viitorul noi îl facem, cu toţii...mai bine sau mai puţin bine...

În momentul cand eu scriu aceste cuvinte este foarte straniu, dar ele sunt, în aceste clipe, prezentul. Peste câteva momente vor fi trecutul...iar mai înainte de a le scrie...probabil ca erau viitorul...dar nu ştiam. Chiar habar nu aveam ce voi scrie...nu ştiam exact ce formă vor căpăta frazele mele. Iată-le, că, dintr-un prezumtiv viitor...deodată au devenit trecut...

Nu este uimitor? Acelaşi lucru poate fi, funcţie de momentul la care îl raportăm, viitor, prezent sau trecut...

Aşa se întâmpla şi cu viaţa noastră.

Prin indeterminarea sa...viitorul mă sperie...ne sperie, în general.

Poate cineva spune că nu a fost puţin speriat, emoţionat, îngrijorat sau mai ştiu eu cum, atunci când s-a pregătit pentru o lucrare de control, un examen, un interviu, o întâlnire... "întâmplări" ale vieţii de la care avem aşteptări? Toţi am trecut prin asta şi trecem zi de zi.

Viaţa ne este o perpetuă glisare între prezent, trecut şi viitor...

Putem judeca prezentul? Nu prea. Cel mult îl putem comenta. Şi în acelaşi timp...comentându-l...el trece în istorie.

Putem influenţa viitorul? Depinde. Fiindcă viaţa este o interacţiune continuă între fapte şi întâmplări care mai de care mai uimitoare...nu-l putem influenţa foarte mult. În linii mari, pare că da. Putem spune că peste o săptămână vom face o călătorie undeva. Ne putem cumpăra biletul de drum, putem stabili în linii mari ce facem acolo...însă...vor exista şi multe surprize. Care nu vor depinde de noi.

Poate că de aceea viaţa e frumoasă. Poate că de aceea este foarte bine că nu ştim unde şi când este punctul său terminus.

Ca să ne bucurăm, pe cât posibil, de orice ne oferă. Şi trebuie să apreciem şi ceea ce nu pare prea bun în momentul numit prezent...pentru că s-ar putea ca a doua zi, când devine trecut, să reevaluăm, să înţelegem că primul moment ne face a fi critici, nemulţumiţi faţă de o întâmplare al cărei sens poate ca nu-l pătrundem, ori, poate, dimpotrivă, ne face mult prea entuziasmaţi de ceva ce se dovedeşte că de fapt nu merită.

IERI...AZI...MÂINE... De vreme ce nu-s decât o curgere...sunt tot una......doar că...

Fiindcă îl ştim deja... Trecutul ne face să ne simţim confortabil...

Prezentul...ne face să ne fâstâcim...emoţionăm....să ne "prostim"... să trecem prin toate stările posibile...îl trăim...

Viitorul...de emoţie, de teama de necunoscut... de curiozitate...el ne cam sperie...ori ne înfioară... Încercând să-l anticipeze...unii dintre noi folosesc, in extremis, serviciile unor ghicitori, prezicători, profeţi...ca, pe vremuri oracolele. Iar pseudoştiinţa numită astrologie ce este altceva decât o scrutare a viitorului? O încercare de a afla, cu o clipă mai devreme ce-ar putea urma...

Şi dacă e să mă privesc în oglinda sufletului...multe aş încerca azi să le fac altfel (daca aş şti că ieri le-am făcut greşit!)...neavând însă vreo garanţie că ar ieşi altceva... Dar aş încerca măcar, ca să fiu împăcată cu mine, cea de azi, cea din "oglindă"...

Cea care zâmbeşte...gândind că viaţa nu este decât o glisare între trecut-prezent-viitor...nu neapărat în această ordine... După părerea mea, viitorul precede totul... Din el izvorăsc toate. Sau nu??

Dar până la a vedea cine câştigă duelul trecut-viitor...e bine să ne concentrăm asupra prezentului. Să-l trăim demn, cu curaj, responsabil. Ca să ne putem privi trecutul în oglinda viitorului...zâmbind...

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia a 18-a, tema "Trecut vs. viitor. Judeci prin prisma a ce va fi sau a ce a fost? Eşti atras mai degrabă de ieri decât de mâine? Din oglindă îti zâmbeşte cel care ai fost sau cel care vei fi?" fiind propusă de Psi, câştigătoarea ediţiei precedente .

Alte articole participante: Copilul de lego, Să privesc oglinda?, psilocybin, Eutropolis, Sunt eu,  Marea TRILEMA: trecut, prezent ori viitor?, Pictor..., Culoare, Vis la jumătate, Casa sufletului meu, Culmile prezentului, ..Sunt a filei doua fete (articol in afara concursului)

21.04.2012

Un zambet nu costa nimic

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Noi, oamenii...atat de multi...cu fiecare zi ce se adauga, devenind tot mai multi pe acest pamant minunat, binecuvantat.
Care ne suporta. Ne suporta cu bune si cu rele...fapt pentru care ar trebui sa-i fim recunoscatori. Noi, toti oamenii...umanitatea ...

Ce este umanitatea? Ce ne face umani? Ingradeste ceva/cineva umanitatea?

O multime de intrebari. Care i-au framantat pe oameni dintotdeauna. Cum dintotdeauna s-au gasit dintre noi si "purtatorii de cuvant" care sa incerce a gasi raspunsurile la aceste intrebari. Ma refer la filosofi care, inca din antichitate, au cautat sa inteleaga si sa explice care este scopul existentei noastre pe acest pamant. Si ce ne face sa fim fiinte unice. Si ce putem face, in sensul de a avea dreptul...si ce nu putem face.

Recunosc, pe mine acest subiect ma depaseste, astfel incat voi incerca sa raspund la intrebarile de mai sus doar din punctul meu de vedere. Al unei persoane care s-a intalnit doar la scoala cu filosofia...sau cu unele lecturi pseudofilosofice,

Dintre ruinele sufletului meu...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Sunt un blogger foarte "tanar"... Desi blogul meu pare a avea ca data de nastere iulie 2011...este doar o data...nimic mai mult. I-au trebuit luni de zile de chinuri ca sa ia nastere, incepand din iulie 2011 pana in ianuarie 2012, timp in care nu am scris NIMIC...decat numele blogului, o declaratie de intentie si un salut pentru potentialii vizitatori/cititori.

Acolo m-am poticnit fiindca simteam ca sufletul meu nu era pregatit de mai mult...nu inca...

Deci, acest blog s-a nascut dintr-o stare...o stare nedorita... si pentru ca asta am simtit atunci ca trebuia sa fac.
A face un blog este simplu...la prima vedere. Iti alegi un host, urmezi niste indrumari...si...ii dai drumul. Daca ai inspiratie, articol dupa articol. Cred ca atunci cand isi fac un blog, multi gandesc astfel. Probabil de aceea sunt multe bloguri ce apar peste noapte dar tot peste noapte se si dizolva in spatiul virtual. Nu am pornit la drum cu asemenea planuri.
Dupa cum se vede, cu mine si blogul meu a fost o poveste... Nu frumoasa, cum se presupune ca sunt povestile,

Restart my life!

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

Am avut o viata normala din toate punctele de vedere. Pana acum doi ani...doi ani si ceva...cand am crezut ca am gasit fericirea...ori ca ea m-a gasit pe mine...

De atunci...totul a luat-o razna. Complet. Stiu, daca nu dau detalii, fiecare isi poate imagina orice. Nici nu voi da. Pentru ca lamentatiile nu-mi stau in fire. Pentru ca incerc sa fac ceva sa "sterg" acesti doi ani. Sa-mi resetez partial viata. Stiu ca nu voi putea. Niciodata. Pagubele sunt prea mari...nici eu nu le pot evalua...cel putin deocamdata.

Trebuia sa explic cumva recursul la o anume dorinta. O dorinta pe care fiecare dintre noi, cred ca macar o data in viata ne-am exprimat-o...fie si doar in gand.

Dacă m-aș mai naște o dată, cine aș fi, de ce, unde aș fi?

Niciodata pana acum nu m-am gandit serios la aceasta posibilitate. Probabil fiindca stiu ca nu se poate. Probabil fiindca eram destul de multumita cu viata mea. Si pentru ca degeaba ma "re-nasc" daca nu pot pastra si memoria sufletului. La ce mi-ar fi utila pastrarea acestei memorii?!? Ca sa fac o comparatie...sa nu mai fac greseli deja facute, sa am o noua viata mai buna...si sa fiu constienta ca m-am "re-nascut". Altfel, la ce bun??

Si totusi? Daca ar fi posibil...si as putea si pastra acea memorie sufleteasca, o re-nastere ar fi ceva...

Dar oare as dori sa fiu altcineva? De ce as fi altcineva cand eu pe mine ma cunosc cel mai bine?
De ce m-as chinui inca o viata sa ajung ceva, cineva? Ori gandesc astfel pentru ca STIU? Ca stiu ca viata este cum este, ca este din zi in zi mai grea...

Intrebarile nu sunt simple...deloc. Nici implicatiile...Si eu sunt o persoana ce despica firul in patru...

Deci, daca mi s-ar da sansa nesperata de a ma naste inca o data...va spun sincer ca nu as sti cine sa fiu. 

Totusi...Poate ca mi-ar placea sa ma nasc intr-o epoca interesanta. De pilda, exact dupa cel de-al doilea razboi mondial. M-a fascinat intotdeauna perioada hippie, cultura flower-power. Cred ca atunci mi-ar fi placut sa traiesc, insa nu in Romania, ci in America. (Aici, acea perioada abia s-a simtit, nu pentru ca nu existau oameni deschisi, spirite libere, ci pentru ca regimul nu permitea manifestari de acel gen.) Cultura hippie a fost cea care a ridicat la rang de religie atotputernicia dragostei, eliberarea de tipare, hedonismul. Nu cred ca a fost si nu va mai fi o perioada mai generoasa cu fiinta umana ca aceea. Desigur, se va gasi cineva care va spune ca a fost marcata de excese, cum ar fi consumul de droguri si un prea mare libertinaj. Este adevarat si acest aspect, insa cred ca nimeni nu poate obliga pe cineva sa faca ceea ce nu-i place, ceea ce nu doreste.

Mi-ar fi placut, deci, sa traiesc atunci. Muzica acelor ani era o contra-cultura la cultura, oarecum infantila si conservatoare, a anilor '60. Cei mai importanti muzicieni ai lumii au trait atunci...unii dintre ei inca sunt activi si au avut si inca au un important cuvant de spus. "Make love, not war" era indemnul hippie la pace, armonie şi acceptarea diferenţelor culturale.

In concluzie, as fi fost in America anilor '60-'70, o hippioata, cu plete lungi, cu rochii lungi...rebela cat cuprinde...
I wish I was a punk rocker - Sandi Thom

17.03.2012

Articol participant la concursul Blog Power, editia a 13-a, tema fiind propusă de Psi.
Alte articole participante: Stop cadru , De-as fi eu , Raspuns la o intrebare , Daca m-as mai naste odata , De ti s-ar da inca o sansa , De-ar fi sa mai fiu o data , Daca m-as mai naste o data , Restart game , Cel mai minunat blog ,  Fluierul arbitrului , Punct. Si de la capat , De-ar fi putut , Daca m-as mai naste o data 

De ce iubesc ?

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/Blog%20Power

De mult n-am mai primit o tema ! Marturisesc, sunt incantata, pentru ca timpul pare c-ar fi fost dat inapoi...ma simt din nou copil...adolescenta..cand primeam teme la scoala. Si cum tema este despre iubire, sunt gata sa raspund...simt ca intre timp am mai aflat cate ceva despre acest sentiment...
1. De ce iubesc luna ianuarie ?
Pentru ca incepe cu cea mai frumoasa zi a anului, in care se "intampla" cea mai grozava petrecere a anului, Revelionul. Si pentru ca, luna ianuarie, in fiecare an e un nou inceput, o speranta de mai bine.
2. De ce iubesc strazile cu nume de poeti ?
Simplu. Fiindca pentru sufletul meu, oricum ar fi acea strada: micuta cam cat o alee, marginasa sau poate nu foarte curata, daca poarta numele unui poet ea este innobilata, e ca si cum ar avea o aura.
3. De ce iubesc fulgii de nea ?
Pentru ca sunt puri si perfecti. Oare exista cineva care sa nu iubeasca puritatea si perfectiunea ?
4. De ce iubesc propozitiile care nu contin negatii ?
Le iubesc tocmai pentru ca sunt pozitive...afirmative...si pentru ca-l urasc pe "nu".
5. De ce iubesc ceasurile care opresc timpul in loc atunci cand e cazul ?
Ar fi fost doua momente in care as fi dorit ca timpul sa stea in loc: cand am implinit 18 ani si cand m-am indragostit nebuneste de cel mai extraordinar tip. Si as iubi la nebunie ceasul care ar putea opri timpul in loc pentru parintii mei...
6. De ce iubesc un cap plin de idei ?
Capetele pline de idei ma fascineaza. Posesorii lor au solutii pentru orice. Cum as putea sa nu iubesc asemenea persoane ?
7. De ce iubesc copiii care au fulare rosii ?
Fiindca iubesc copiii si fiindca rosul inseamna iubire, putere, vitalitate...inseamna VIATA.
8. De ce iubesc forta de atractie ?
Pentru ca iubesc merele. Si fizica. Si, MAI ALES, acum fara gluma, pentru ca fara forta de atractie tot acest univers pe care il iubim, s-ar dispersa si n-ar mai ramane nimic. Si probabil ca aceasta trebuia sa fie ultima intrebare...Parerea mea !
9. De ce iubesc pantofii care au in ei o intreaga poveste ?
O sa-mi permit sa spun ca eu personal, iubesc o pereche de cizme peste genunchi, pentru ca au povestea lor. Le-am cumparat impreuna cu barbatul iubit, care a suportat cu stoicism sa-l alerg vreo doua zile prin trei mall-uri... si pe care inca nu le-am purtat, decat in cutie...fiindca asa s-a intamplat si intre timp ne-am si despartit. Adica mi-am permis sa opresc timpul in loc, cumva...
10. De ce iubesc soarele ? 
OOps !  Mii de scuze !
Abia aceasta e ultima intrebare. Si e corect.
Iubesc SOARELE fiindca fara el nu ar fi fost NIMIC. Nici macar aceste intrebari. :)
O. Paler - Decalog 
03.02.2012

Articol participant la:
Blog Power Editia 8  de pe Most Wanted Blog