Wednesday, November 7, 2012

Lucrarea de control


[2. Prima izbucnire necontrolată sau distilarea prin mânie]

Ceea ce vreau sa povestesc se intampla in clasa a doua. Prima mea izbucnire necontrolata atunci s-a petrecut. M-am ascuns aproape sub banca de suparare si rusine, am inceput sa plang si sa spun ca „eu nu mă duc acasa cu nota 9!” 
Invatatoarea nu stia ce sa faca, cum sa ma impace. Eram copilul cel mai bun din clasa, ii parea rau pentru mine. Nu luasem niciun 9 pana atunci, doar note de 10. Un singur -10, in clasa intai...despre care mama a comentat acasa ca "nu e bine, inseamna ca  fost chiar mai grav si probabil meritam 9"...

Si plangeam si tot plangeam...si dupa cateva minute aud ca invatatoarea imi spune: „Ia o foaie de hartie!”

Am luat. Lacrimile inca mi se innodau in barbie insa incepusem sa intrezaresc o nadejde. Mi-a dictat din nou subiecte ca pentru lucrarea la care luasem nota 9.  M-a lasat sa fac lucrarea. Intotdeauna faceam
lucrarile mai repede decat ceilalti. Stiam ca si greseala pentru care fusesem amendata fusese din cauza grabei si a ambitiei. A ambitiei de a fi prima, de a termina prima lucrarea, de a vedea sclipirea de satisfactie din ochii invatatoarei dar mai ales din ochii mamei mele. Așa că, din a doua încercare, am rezolvat perfect lucrarea de control. Cea cu repetitie...

Am fost instantaneu foarte suparata pe mine, pentru faptul ca aveam acea ambitie nemasurata, poate insuflata si educata de mama. Credeam ca a veni acasa cu o nota mica insemna să ii insel încrederea pe care simteam ca o avea in mine, ca nu ma ridicam la nivelul la care ma vedea mama. M-am mâniat pe mine însămi, m-a marcat acea izbucnire necontrolată. M-am întristat cumva. Desi era 10, nu m-a bucurat totusi foarte mult a doua notă.

Am apreciat însă mult ceea ce a facut invatatoarea mea care a stiut ca e bine, daca e posibil, sa se acorde o a doua sansa, chiar daca poate nu e intotdeauna meritata. Insa conteaza enorm pentru psihicul celui caruia i se acorda. Conteaza enorm pentru ca ii reda increderea in el insusi dar si in cei din jurul sau. Ideea e că sansa trebuie să fie bine folosita caci altfel...la ce bun?
Acasa am povestit despre ambele lucrări, despre ambele note, cu bucurie moderata însa. Mama nu m-a certat, mi s-a parut insa ca peste chip i-a trecut ceva, ca o umbra. Poate o dezamagire? N-am dorit sa aflu... Niciodata. Sufeream oricum destul pentru acea iesire de care nu eram deloc mândra.
Cu ocazia asta am mai invatat ca nu merita sa-ti faci ambitia prosteste...cel putin nu pentru altii, chiar daca ei sunt parintii, ci doar pentru tine insuti. Doar daca crezi TU ca trebuie sa-ti dovedesti ceva. 




12 comments:

  1. Profesorii din ziua de azi insa...nu mai dau doi bani pe pregatirea adevarata a copiilor!
    http://kariokaspot.blogspot.ro/2012/11/ce-mai-e-nou-in-cazul-vb.html

    ReplyDelete
    Replies
    1. Am avut o invatatoare exceptionala, Mona!
      Cam ca toti profesorii mei de altfel. Oameni care isi iubeau meseria si care ne iubeau si pe noi, dorind sa devenim oameni adevarati.

      Delete
  2. Am fost si eu acolo... :) Fix acolo. Invatata de mica sa fiu ambitioasa. Si premianta. O nota mai mica de 10 era clar un motiv de nefericire. A lua 10 devenise o rutina care nu mai imi porducea nicio bucurie.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da...am fost acolo. La fel. Intotdeauna doar premiul intai.
      Ai dreptate cumva. Devenise o rutina. Si totusi, un 9 ma intrista...
      Abia la facultate mi-am revenit :))

      Delete
  3. Poveste: am luat un 9 la desen, m-am simtit nedreptatita, asa ca l-am modificat singura in carnet, a vazut invatatoarea, m-a urecheat, a scris in carnet sa vina parintii la scoala, eu am aruncat carnetul la gunoi, gunoierul l-a luat mirat de faptul ca aveam numai 10 s-a ostenit sa mi-l aduca acasa(ca era numele si adresa trecute pe prima pagina), a vazut mama ca imi modificasem nota si chemarea la scoala, am luat o bataie de-am facut pipi din picioare trei zile, ca nu puteam sa stau asezata, iar nota a ramas tot 9,Halal ambitie!!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asta da ambitie! :))
      Ai patit cu carnetul cum a patit unul dintr-o poveste araba, din 1001 de nopti. Voia sa arunce niste papuci dar toata lumea din localitate ii cunostea si nu putea scapa de ei, mereu i-i aducea cate cineva acasa :))
      Asa si cu "pacatul" tau... :)

      Delete
  4. Ce faci faci pentru tine...la asta trebuie sa te gandesti mereu...totusi chiar este de apreciat gestul invatatoarei tale, pe majoritatea profesorilor nu'i intereseaza aspectele astea. Dar totusi...pentru 9??:o daca era 7 sau chiar 6 cum era?:))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Era o invatatoare cu multa experienta, in ultimii ani de predat. Noi am fost penultima ei serie de copii. Raluca, n-ar fi avut cum fi 7 sau 6. Insemna ca aia nu eram eu. La mine nu se punea problema de 6 sau 7, n-am avut asemenea note. Un singur 7 am luat candva, in clasa a 7-a...citeste mai departe in articolele urmatoare sa vezi cum l-am capatat. Nota 9 era o tragedie in clasa a doua, de fapt si invatatoarea stia ca s-a intamplat ceva...ca ceva nu era in regula.

      Delete
  5. Ce amintiri, dragă Elly! Ce mentalitate de ...campioni aveam la şcoală! Pentru un 9 noi ne supăram. Mulţi dintre elevii de azi se consideră "experţi" dacă iau un ...5! Şi eu am plâns în clasa I când am luat singura notă mai mică de 10, la sport, pentru că m-am împiedicat la alergare! :-) Şi eu am avut o învăţătoare de excepţie care ne-a făcut să iubim cartea, învăţătura...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Copii care invatam si nu voiam sa dezamagim. Azi nu mai e "la moda" asa ceva. Pentru mine acel 9 a fost o tragedie...una uriasa.

      Delete
  6. Nu am fost niciodata atat de ambitioasa, cel putin nu in privinta notelor de la scoala. Mai ambitiosi erau parintii mei, care ma sileau sa vin cu note bune acasa.
    Ionut al meu a refuzat sa plece de la scoala cand a luat primul B (bine), in clasa a treia. Dar intre timp s-a mai schimbat si el. :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa am fost educata cred. Pentru ca mama stia ca puteam si foarte mult, probabil de aceea. De la sora mea n-a avut niciodata pretentii :) Problema e ca si mie imi placea sa fiu prima. In felul asta insa, mi-am atras si ura unor colegi de pe locul 2 sa 3... Stii ca exista invidie din asta? Azi nu stiu si nu cred sa mai fie asa ceva...

      Delete