Tuesday, September 4, 2012

Popa Iordache


Alexandru Ciucurencu - Batoza
Preotul satului nu prea era omul Domnului. Mai degrabă al Satanei, ar fi spus mulți dintre săteni, care nu-l prea aveau la inimă. Popa State, taică-su, fusese tot preot, dar ce om!
Ăi bătrâni și-l aminteau încă pe popa State. Agonisea și pentru el, că de-aia era popă, știau ei, oamenii. Da' cînd venea vorba de un mic ajutor, de-o vorbă bună, popa State îi înțelegea pe oamenii lui din sat. Poate de-aia nu se îmbogățise, așa, ca alții, deși nu se chema că era sărac.
Popa State se prapădise de mult, să tot fi fost vreo douăzeci de ani și în locul lui venise feciorul, Iordache. Răposatul mai avusese un băiat, care-i murise de copil, la vreo cincisprezece ani, de plămâni, și popa mult îl mai plânsese. Ionică îi semănase și deși, niciodată nu spusese, pe el îl iubise mai mult.
Iordache, feciorul cel mare, se izbise în neamul preotesei, fată de popă, o femeie aprigă și cam afurisită, cu care nu era bine să-ți cauți gâlceavă. Și popa State își cam găsise de
multe ori cu dânsa. 

Popa Iordache, ca demn urmaș al mamei sale, era om ce rar rămânea dator. Deși, învățătura Domnului, pe care o predica, alta spunea. Mai preocupat decât de ale preoției, era de avere. Și de când se reîntorsese în sat se tot preocupase. Așa că averea îi crescuse an de an. Avea o casă de se învârtea după soare, înaltă și albă, cum văzuse el pe la oraș. Cu meșteri de la oraș o și ridicase, lucru nemaivăzut în satul de câmpie.
Avea pamânt, care se înmulțise cu al nevestei, învățătoare la școala din sat. De mai mulți ani adunase două batoze și două tractoare. I-ar mai fi trebuit și altele dar se cam supărase pe unul dintre tractoare. Un băiat de-al lui fusese călcat de unul dintre ele pe piciorul stâng și rămăsese cam beteag. Când mergea, trăgea urât de piciorul ăla.  

Ei...toate astea mi le povestește, când și când, mama. Printre amintiri tandre despre bunicii mei, despre frații ei, astăzi cu toții dispăruți, despre satul în care s-a născut și a crescut. Sat pe care-l știu și eu de când mergeam la bunici, când încă trăiau. De cand bunicii nu mai sunt,  am mai mers în satul mamei doar la evenimente "mondene": botezuri, nunți, înmormântări.
...Și mama își amintește, printre altele, că popa Iordache le preda religia la școală. Și că era atât de afurisit că toți copiii îl "îndrăgeau". Afurisenia i se citea pe fața roșie, rotundă și-n sprâncenele groase și stufoase.
Într-o zi, când venise timpul orei de religie, ce-i dă prin cap unuia dintre băieți, unul mai năzdrăvan, al cărui tată era chiar cântărețul la biserică? A luat un băț zdravăn, ca un fel de baston și l-a proptit în ușa clasei, ca o contră. Pe dinăuntru, bineințeles. Și-au plănuit cu toții să nu scoată niciun zgomot, să nu se audă nicio suflare. Așa au făcut.
A venit popa, a zgâlțâit ușa de două, de trei ori, poate chiar de patru...și a renunțat. Săptămâna următoare, deși toți erau înghețați de spaimă, știindu-se vinovați, mama își amintește că popa Iordache nici măcar nu i-a mai certat.  Luat cu problemele lui personale, cu mult mai însemnate, probabil că uitase. Ori a preda religia era și pe atunci ceva la fel de "important" ca și astăzi.

Mai e o altă întâmplare care îl ține viu în amintirea mamei pe popa Iordache. Pe vremea copilăriei mamei mele, în lumea satului, puțini copii făceau mai mult de patru clase, unii nici atât. Pentru munca pământului și pentru gospodărie era prea destul.
Pe mama și pe o verișoară de-o seamă, ce locuia tot în sat, părinții horărâseră să le trimită din sat la școala din comună. Era păcat să nu învețe carte mai multă, învățătoarea din sat așa îi sfătuise.

Și cum mergeau ele într-o zi către școala din comună, două fetițe sărăcuțe de aproape doisprezece ani, se pomenesc cu popa Iordache, care trecea în sens opus pe lângă ele:
- Ce, v-ați făcut și voi doamne?!?  
Cu un rânjet rău, un dispreț și o ironie teribile și sfidătoare, care mamei nici până azi nu i-au pierit din amintire. De la înălțimea bunăstării sale, popa își arăta parcă ciuda că și alții încearcă să se ridice. Copiii din sat erau considerați prea săraci și neînsemnați ca să aspire să se facă și ei "doamne"...

În ciuda popii Iordache, mama și verișoara ei chiar s-au făcut "doamne". Au învățat și au ajuns învățătoare.

31 comments:

  1. Interesanta povestioara, si ca tot veni vorba de popi, eu nu-i am la suflet deloc, sunt slujitori ai Domnului numai cu numele.

    ReplyDelete
  2. Sunt in totalitate de acord cu tine :)

    ReplyDelete
  3. Draga Elly mult talent in aceasta povestire. Asa este, nu contrariez, oamenii sunt oameni indiferent de statut, numai ca intr-adevar altii sunt altfel in fata Domnului si vor da seama.
    Inainte religia era cam inchistata, nu se preocupau de cele spirituale, de cele sufletesti, ce sa mai vorbim de mantuire. Mare lucru daca era omul cinstit.
    Eu sper din toata inima ca acestea sa ramana doar amintiri si sa fie si iertare si ingaduinta, ca toti vom da seama la un moment dat. Sa avem grija noastra, de sufletul nostru.
    In rest povestea e scrisa cu mult talent si mi-a placut si stiu ca si eu m-am lovit de foarte multe ori de asemenea situatii si te smintesti, si asta nu e bine. Nu numai ca sunt povesti sunt chiar realitati, dar trebuie sa ne ferim a judeca si sa mergem inainte si sa urmam ce a zis Domnul Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.

    ReplyDelete
    Replies
    1. E drept ca desi ar fi de dorit, oamenii nu se nasc egali, nici cu sanse egale.
      Povestirea nu este doar un articol, este reala. Mama acum rade cand povesteste, insa atunci isi aminteste cat le-a durut pe amandoua acea replica. Erau doar niste fetite...
      Multumesc, Anca! Ma bucur ca ti-a placut. :)

      Delete
  4. imi place cum ai povestit!
    as fi stat ore, nemiscata pe prispa ascultand-o pe bunica povestind despre tineretile ei!
    povesti frumoase cu regi si regine, cu caleasca trasa de cai, umbrelute si baluri! cica in vremea lor la baluri se alegeau regele si regina balului! asa s-a aprins oarece flacara intre ea si bunicu, fiind desemnati regi :)))
    imi mai povestea ca nu mergea la bal neinsotita si atent supravegheata de stabunica. isi lua scaunelul de acasa il aseza frumos si privea atent orice miscare. mai atipea din cand in cand fiind brusc trezita de vreo hora moldoveneasca cu chiuituri si strigaturi :)). ce povesti frumoase! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Din pacate, eu pe bunica n-am prea avut timp s-o ascult. Pe langa ca era o fire mai interiorizata, foarte cerebrala si calculata (desi femeie fara scoala), nici timp n-avea de povesti :) Bunica a trait la tara toata viata.
      A muncit continuu, chiar si cand nu mai era nevoie. Nu putea sa stea locului nicio clipa. Din punctul asta de vedere nu-i seman, as mai si sta ;) Mama insa a mostenit-o, e continuu in miscare. In schimb, de la bunica am mostenit talentele in ale cusutului, croitului...se pricepea sa faca hainute pentru toata familia si era foarte inventiva. De mana cusea, ca n-a avut niciodata masina de cusut.
      Mama a fost prima cu carte mai multa din neamul lor.
      Pe bunica din partea tatei n-am cunoscut-o. Traita mai mult la oras, ii placeau vizitele, mai ales sa primeasca, desi nu erau avuti, era sotie de functionar la politie. Dar din putinul ce-l avea, era bucuroasa sa imparta cu altii. Da, si eu am o multime de povesti in tolba. Pe unele le-am cam uitat :)

      Delete
  5. ce frumos ai povestit...mie imi e strain satul,nu am avut noroc sa am rude la tara de aceea ma atrage viata satului...este unul din motivele pentru care am iubit Morometii lui Marin Preda...
    foarte bine ca au ajuns "doamne",acel preot era departe de a fi "domn" dar si mai departe de a fi preot...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pandhora, eu daca am avut de toate, incerc sa inteleg cum este fara. Cam inteleg, ceva parca lipseste din puzzle, ceva dintr-o experienta pe care ne-am dori-o prezenta in viata noastra. Macar si pentru o zi-doua :) Nu-i asa?
      Viata la tara nu era nici atunci idilica. Acum cu atat mai putin. Dar, cum am spus, poate fi o experienta placuta si chiar necesara.
      Morometii este o carte foarte buna din care Stere Gulea a facut unul dintre putinele filme de arta ale epocii de dinainte de '89. Un film care si azi sta in picioare. Unele din acele episoade, din carte, cu alti actori, s-au petrecut si in satul mamei mele :)
      Multumesc, Pandhora! Sunt incantata ca ti-a placut.

      Delete
  6. In povestea ta cu taica popa mi-ai amintit de un unchi al sotului meu,care e si el popa într-un sat în ardeal.
    Acum, dumnezeu sa ma ierte, dar eu nu am nici cea mai mica stima ptr astfel de "meserie". Daca era pavagiu primea mai multa stima din partea mea ptr ca presta munca cinstita, asa...... mirosind toata ziua a ageasma (citeste palinca) nu prea ma sedus! Eu una nu cred în popi, icoane si biserici pictate. Sorry, nu vreau sa supar pe nimeni, este doar opinia mea!
    O seara frumoasa Elly!

    ReplyDelete
  7. Nasul meu lucra la Mitropolie. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu ca el, povestirea ta mi-a adus aminte de multe. Da, si ei sunt oamneni, numai ca pedeapsa le va fi mult mai mare.

    ReplyDelete
  8. Un stil nou, fermecator, de literatura veche, cu miros de sat, care imi place de mor. Bravo, Elly!
    Preotii sunt si ei oameni, unii mai buni, altii mai rai. Am o prietena preoteasa si sotul ei este un fel de sfant, iti da impresia ca este nepamantean. Dar cunosc si opusul, un vecin al mamei mele, care face totul pe dos fata de cum propovaduieste. :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asta este, ca in orice profesie, oameni si oameni.
      Multumesc mult, Vienela!

      Delete
  9. Așa cum spune Vienela, unii au har, alții mai puțin.
    Străbunicul meu a făcut închisoare, s-a îmbolnăvit și a murit pentru credința și harul său. Cumuniștii n-au acceptat ca preoții să-și mențină convingerile...Unii s-au sacrifcat pentru credința în Dumnezeu.
    Firește că nu toți sunt de treabă. Ca și avocații, medicii, profesorii, economiștii, inginerii sau ca președinții de stat, nu-i așa?!
    Am bucuria să cunosc preoți vrednici, oameni drepți, aici, în Cluj dar și în alte părți.
    Pentru ei și tot merită să mergi uneori la Biserică.
    O zi liniștită, Elly! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Strabunicul tau a fost un sfant, Mirela! De-ar fi fost si de ar fi cat mai multi preoti astfel!
      Multumesc! O zi la fel iti doresc!

      Delete
  10. Si iarasi revenim la vesnica intrebare: la ce mai avem nevoie de preoti?

    ReplyDelete
  11. Eu ii consider pe popi simpli functionari, n-am pretentii de la ei, dar nici ei sa nu aiba de la mine!Si prima mea optiune de cariera, pe la vreo 5 ani , a fost sa ma fac preoteasa, l-am intrebat si pe preot la ce scoala sa ma duc pentru asta.Omul s-a bucurat, a crezut c-oi fi vreo evlavioasa precoca si m-a intrebat de ce vreau asta si eu i-am raspuns sincer: sa-mi spuna lumea" saru-mana, coana preoteasa" si sa mananc multa coliva.De, cariera asta am ratat-o...:))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Dar de acatistele dat în tara Fagarasului nu zici nimic ...... :))

      Delete
    2. :) Eu nu raspundeam niciodata cand eram intrebata ce vreau sa ma fac. Pentru ca mi se parea aiurea si pentru ca de fapt nici nu voiam sa ma fac nimic atunci. Eram constienta ca pana voi ajunge sa ma fac ceva...va mai trece mult si bine.

      Delete
  12. Senzațional scris. Pe cuvântul meu dacă n-am crezut că citesc din Creangă. Același stil de a descrie, aceeași abordare și aceleași înflorituri literare. Minunat! Jos pălăria, Elly! Wow!
    Cât despre popa Iordache, cunosc genul. Am copilărit la țară, cu tot ce înseamnă asta. Inclusiv cu senzația pe care ți-o creează un preot, un dascăl sau un milițian care o țin anapoda cu drumu'... Însă finalul articolului și acea întâmplare m-au făcut să-mi aduc aminte atât de bine de acel tip de oameni, încât aproape că l-am văzut lângă mine, rânjind sfidător...

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Iti multumesc mult, Catalin. Ma bucur ca ti-a placut. Sper sa placa si altora la fel de mult.
      Pur si simplu cand descriam...ma vedeam acolo, vorbind aproape ca acolo...
      Inca o data, merci!

      Delete
  13. Foarte frumoasă povestirea ta! Felicitări pentru talentul de povestitor. Şi, dacă mai ai şi alte poveşti de viaţă în tolbă, să ştii că le aşteptăm cu mult interes, că tare frumos mai scrii.
    Mă gândeam, citind povestea pe care o ai de la mama ta, câte astfel de "poveşti" (de fapt sunt viaţă adevărată!) am afla, dacă am reuşi să stăm mai mult cu cei dragi - părinţi, bunic - şi dacă am avea răbdare să-i ascultăm. Când eram copil, nu mai mă săturam să o ascult pe bunica mea, care povestea atât de frumos....
    Cât priveşte povestea lui Popa Iordache, tare bine i-ai făcut protretul, în comparaţie cu Popa State, tatăl lui. Un portret în oglindă foarte reuşit. Bunica mea îmi povestea de Popa Mişu, care a fost preot aproape 50 de ani în satul lor şi care, pe vremuri, îi ajuta pe copiii de ţărani să meargă la şcoli, să ajungă "oameni mari"... Oameni minunaţi, a căror amintire nu se uită. Desigur, sunt şi uscături...
    Numai bine, dragă Elly!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc mult pentru apreciere, Alex!
      Mi-ai insorit ziua.
      La fel iti urez!

      Delete
    2. Dacă am reuşit asta, sunt tare bucuros!. Îţi doresc din inimă tot binele! :-)

      Delete
  14. Frumos mai povestesti tu, Elly!
    Popa Iordache era si el om supus greselii. Nu s-a facut preot din vocatie ci din alte considerente. Mama ta a avut vointa si putere. A fost greu sa lupte cu prejudecatile si sa ajungi "doamna"!Sigur nu a fost singura "lovitura" primita!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sa stii ca a avut vointa, vremurile fiind intr-adevar dificile pe atunci. Nu, nu a fost singura piedica. Poate voi mai povesti :)
      Multumesc mult pentru apreciere, draga mea!

      Delete
  15. Mă așteptam la mai multe detalii despre personajul tău principal. Ai mai multe detalii despre familia lui decât despre el în sine. Cât despre ce fel este el la văzut prin ochii tăi este doar o povestioară gen Creangă despre un preot tipic de la țară care nu a văzut niciodată lumea din punctul de vedere a unui egal ci din punctul de vedere al unui fariseu. Omul este clar un exemplu și din păcate nu este un model. Însă oamenii ar trebui să nu se uite la exemple, pentru că de cele mai multe ori exemplele se demonstrează a nu fi cele mai bune pentru a fi luate în considerare când e vorba de moralitate spirituală. Ce e în sufletul fiecăruia trebuie să fie cultivat, învățat și crescut în moralitatea dragostei față de aproapele (cine are puțină cultură religioasă, poate lua pildele lui Iisus din cele 4 Evanghelii și să le înțeleagă cum sunt ele descrise acolo). Ce face preotul din exemplul tău este fariseism care iar e bine definit în aceleași 4 cărți în pilda vameșului și a fariseului. Fiți voi cum trebuie și nu judecați. Cercetați, studiați științific, dar nu judecați pe alți oameni, pentru că nu este datoria voastră acest lucru.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mai intai, bun venit pe blog :)
      Chiar daca postarea ii poarta numele, preotul de tara zugravit putin aici nu e vazut prin ochii mei ci ai mamei mele caci eu doar am transpus povestea care e cat se poate de reala. Povestea are un clenci, pe care majoritatea nu il mai observa. Altul este rostul povestii. De fapt eu vorbesc despre mama mea si piedicile care erau puse unor copii saraci in acele vremuri...caci povestea se intampla cu destul de mult timp in urma. Pe de-o parte, pare ca nu multe lucruri s-au schimbat in cei 60 de ani... Nu am dorit nici sa-l critic, nici sa-l laud dar trebuia sa-i fac un portret sumar necesar pentru intelegerea faptelor...
      Multumesc pentru comentariu!

      Delete
  16. Foarte frumos povestit. Îmi place că ai spus lucrurilor pe nume şi nu ai modificat povestea şi caracterizarea în niciun fel, doar de teama de a nu te condamna vreun extra-credincios.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ma bucur ca ti-a placut. Eu nu sunt o persoana care sa faca articole cosmetizate, doar ca sa placa. De altfel, cred ca ai observat.
      Stiu, pare usor straniu, dar personajul principal al povestirii e mama mea, stiu ca ai inteles. Titlul unui articol inseamna foarte mult asa ca titlul ales inca il consider ce mai potrivit posibil. Daca ar fi sa rescriu articolul, la fel l-as scrie. :)
      Multumesc, Alexandra!

      Delete
  17. Mi-ai amintit de o întâmplare din liceu. Aveam drum lung până la şcoală şi se întâmpla ca tramvaiul să nu vină atât de des cum ar fi trebuit, motiv pentru care uneori întârziam. Într-o zi, prima oră pe care o aveam era de desen tehnic. Întârzasem cam un sfert de oră şi mă îndreptam într-o doară spre clasă, ştiind că nu voi deranja ora intrând atât de târziu. Surprinzător, profesorul (în vârstă şi puţin surd) se plimba cu paşi mari pe coridor, în apropierea clasei. L-am salutat şi m-am îndreptat spre clasă. Pe uşă fusese scris cu cretă un "anunţ": sală de clasă în carantină. HOLERĂ. M-a umflat râsul şi am intrat. După un minut de aşteptare, profesorul a intrat şi el. S-a comportat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi chiar nu se întâmplase: el fusese prea credul...

    ReplyDelete