Wednesday, November 7, 2012

Îngerul albastru


[5. Prima dezamăgire sau distilarea prin întristare]

Înca imi amintesc de Îngerul albastru de Heinrich Mann, editia de 12 lei, pe care mi-o facuse cadou un prieten... Era o carte la care tineam mult, mai ales ca era un exemplar foarte vechi, din anii '30 iar pe omul acela crezusem ca l-am iubit putin, o scurta perioada. Vreo trei iesiri la film, o vizita la parintii sai, intr-o casa veche, ca din Felix si Otilia, o iesire la o cina, cateva intalniri-plimbari. Superb, intr-un fel, insa ceva nu se lega desi il placeam si parea sa ma placa...

Nu ne potriveam. Vorbea prea mult si atat de poetic incat, de la un moment dat nu mai puteam sa-l urmaresc. Desi era absolut fermecator.
Cu cartea aceea, S. a venit odata, la o întalnire. Habar n-aveam de ce. Cand a plecat, mi-a lasat mie cartea, ca amintire poate. N-am sa stiu niciodata de fapt de ce, pentru ca despartirea noastra a intervenit ulterior, nu atunci.

Peste ceva vreme o colega de facultate mi-a cerut sa-i imprumut si ei Îngerul albastru si înca o alta
carte.
M-am asteptat sa mi le aduca, deja trecusera cateva saptamani. I-am si amintit o dată. Mi-a spus ca nu le-a terminat de citit...Apoi încă o dată dar s-a fofilat...pana ce n-am mai intrebat-o. Mi-a fost jena mie s-o pun in situatia de a mă mai minti. Am inteles ca nu voi mai vedea acele carti. Ceea ce s-a si intamplat. S-a terminat facultatea, colega mea a plecat in orasul ei, si-a gasit apoi un loc de munca in alt oras, cartile mele probabil au plecat si ele cu ea...nu se stie unde. 

Dupa cativa ani am ajuns, prin alta colegă a noastra, la ea acasă. Vazand in apartamentul ei o bibliotecă, am facut un apropos si mi-a spus ca nu mai are cartile acelea fiindca si ea le-a imprumutat cuiva si nu i le-a mai adus.  Când a spus asta nu eram singure ci și cu cealalta fosta colega si baiețelul ei. Cand m-am dus la toaleta, la intoarcere drumul trecea pe langa biblioteca ei. Mi-am aruncat o privire. Ce urata era minciuna! Una dintre carti era acolo,  Scandal, de Tudor Teodorescu-Braniște, avand o insemnare cu scrisul meu pe ea... deci nu era vreo indoiala. Scandal la un loc cu Pavilonul de vânătoare fusesera doua romane interesante, care mie mi-au placut. Am luat cartea din biblioteca, nu i-am mai spus nimic si am pus-o in poseta cu care venisem si care se afla pe cuierul de la intrare. Curios, dar mi s-a parut ca am furat ceva cu toate ca stiam ca acea carte era „împrumutată cuiva care nu i-o mai returnase”...

Cat timp doar aveam banuiala ca ma mințea era una, dupa ce am avut certitudinea, am simțit o mare dezamagire. Lucru care m-a întristat mai rău decat daca acea carte n-ar mai fi aparut vreodata. M-a durut minciuna fără rost, pe care n-am înțeles-o. 
Nu mai dau cărți cu imprumut. Pur și simplu. Am imprumutat de la altii insa eu dau intotdeauna cărțile inapoi. Si totusi, am facut abstractie de minciuna ei si am vorbit cu ea. Si inca vorbesc, din timp in timp. Am învățat că oamenii acționeaza foarte ciudat, fără justificări explicabile, aparent absurde, dar intotdeauna cu motivații... Încerc zi de zi sa accept aceste lucruri, să le înțeleg...



13 comments:

  1. frumos povestite amintirile acestea din vremuri ale studentiei... Au un sarm aparte, chiar daca sunt triste.
    In viata invatam multe, si bune si rele - si devenim mai precauti pentru ca asa suntem educati de societatea in care traim.

    ReplyDelete
    Replies
    1. As fi preferat o alta societate. Si totusi...poate ca e bine si asa. Unii dintre noi au ocazia sa invete cate ceva din diversele intamplari ale vietii.
      Merci, Carmen!

      Delete
  2. Urata intamplare ce-i drept... e bine ca ai luat cartea care iti apartinea de fapt...:)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Oarecum. Tot ca si cand as fi furat-o ma simteam.
      Si Ingerul albastru tot l-am pierdut...

      Delete
  3. Am patit si eu asta! dar nu m-am lasat! mi-am recuperat cartile! daca erau alte lucruri poate ca nu as fi tinut asa cu dintii, dar cu cartile omului nu te pui, pur si simplu! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa a fost sa fie. Mai tarziu a fost rasplatita cum se cuvine, dar nu de catre mine...Poate am sa povestesc candva...

      Delete
  4. Am păţit şi eu să pierd cărţi bune, după ce le-am împrumutat unor "uituci". Iar cu o altă carte, pe care o procurasem foarte greu, cu intervenţii (cum era pe vremurile acelea...) un coleg mi-a luat-o din bibliotecă, înainte să o citesc. era nou-nouţă, cu o banderolă colorată împrejur. Mi-a adus-o după o jumătate de an, jerpelită şi murdară de ...mâncare! I-am promis că nu mai vede niciodată cărţi de la mine. Aşa că...evit să mai împrumut. Ai zis tare bine în concluzia articolului. Într-adevăr, oamenii se poartă uneori tare ciudat şi inexplicabil de aiurea...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Observ ca avem unele experiente asemanatoare...Interesant!

      Delete
  5. Am multe carti pe care le-am pirdut in acest fel, pentru ca in naivitatea mea inca mai am incredere in oameni, nu ma invat minte si dau in continuare carti cu imprumut, sperand mereu ca respectivul/respectiva mi le va inapoia. Nu mai dau chiar oricui, dar ...

    ReplyDelete
    Replies
    1. De atunci n-am mai dat. Chiar m-am lecuit. Poate ca altii mi le-ar fi returnat dar n-am mai vrut sa risc.

      Delete
  6. Din păcate, pe blogspot nu este buton de "like" ...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Am buton "Imi place". Este chiar sub postare. Multi au butonat pe el...
      Sau blogul are pagina pe FB. Acolo e postarea si poti da "Like" :)
      Multumesc mult!

      Delete
  7. Mda. Recunosc ca si eu am furat carti, insa nu de la oameni care ar fi tinut la ele, mai mult asa din locuri unde pareau abandonate sau chiar neglijate. Desi nu atat din caritate fata de ele,ca sa le salvez eu cumva, nici macar ca sa le citesc uneori, ci mai mult ca sa am o rationalizare pt activitatea de furt si de acumulare fata de un obiect de fetish, (asa cum e cartea ca obiect pt mine). Plus la randul meu abandonez carti prin diverse locuri, unele chiar necitite, dar de multe ori citite, de ex daca termin o carte in timp ce as fi intr-un avion sau intr-un hotel, precis o las acolo,chiar daca mi-aplacut, uneori de fapt in mod special daca mi-a placut, vreau sa o las asa libera, poate sa o ia si altcineva, dar la intamplare, nu ca o activitate caritabila organizata. Nu mi-a venit niciodata sa arunc carti, dar am si aruncat uneori. Tind uneori sa le acumulez, si pe urma nu mai stiu ce sa fac cu ele. Am si donat, am si vandut, dar aceste activitati nu mi-au fost mereu asa imediat la indemana, si nu prea sunt eu omul care sa cheltuie prea mult efort fata de nimic, nici macar fata de fetishurile mele, (printre care includ si cartea ca obiect, efectiv ca obiect, indiferent de continut sau preferintele mele literare, desi am si preferinte certe pt coperti,dimensiuni, am si ritualuri de cum sa le rasfoiesc in caz ca voi fi tentat sa deschid una in vreo biblioteca sau librarie, am si sentimente de vinovatie daca cheltui prea mult pe carti, sau incerc sa evit sa intru in librarii sau biblioteci asa in mod expres, ca sa imi mai moderez participarea la activitatea de a contempla si pipai carti, e un comportament clar de tip addictiv fata de un obiect de fetish, o chestie probabil patologica, desi nu de nivel grav sau provocator de prea mare suferinta personala sau neajunsuri specifice pt societate).

    Pe de alta parte si acum tin minte ce trist si jignit m-am simtit cand eram mic, aveam poate vreo 7 sau 8 ani, cand am fost in vizita cu tata si mama la niste prieteni de-ai lor, si am vazut in biblioteca lor o carte pe care tare mult as fi dorit sa o citesc, despre Till Eulenspiegel, si l-am rugat pe tata sa il roage pe prietenul lui sa imi imprumute acea carte, si tata l-a rugat, iar ala l-a refuzat, desi il cunostea pe tata de nu stiu cata vreme, si ma stia si pe mine ca nu as fi stricat acea carte, dar chiar asa a zis, ca el, din principiu,s-a decis sa nu imprumute carti la nimeni niciodata, tocmai din cauza unor patanii neplacute asemanatoare cu cele descrise de tine si de alti comentatori...dar eu m-amsimtit ff trist si nedreptatit, pt ca eu chiar as fi avut grija de carte, plus m-as fi straduit sa o citesc repede, si precis i-as fi inapoiat-o, plus si tata ar fi fost ff constiincios in aceasta privinta, si pur si simplu amresimtit acel refuz ca fiind si oarecum jignitor pt tata, nu numai pt mine.Dra cum totusi eu nu ma puteam supara pe un om doar pt convingerile lui, care, desi mi se pareau cam rigide, totusi nu pareau asa de tip rau, pana laurmam-am suparat pe carte, si uite ca eu personalnu am citit niciodata povestea lui Till Eulenspiegel. Tin minte si acum cum arat cartea aceea si desenul intrigant de pe coperta, dar nu am mai gasit exact acea editie prin alte parti, si zau daca nu m-am incapatanat sa nu imi doresc sa citesc o alta editie, cand eu voisemasa de tare sa o citesc doar pe aia, tocmai aia care imi fusese refuzata !

    ReplyDelete