Un leopard, pe după gard

http://dragosteoarba.blogspot.com/2013/02/un-leopard-pe-dupa-gard.html

Leopardul Amur

A existat o zi în care am apăsat pe un buton. Au existat două zile de fapt. Mai mult timp m-am tot întrebat care a fost cea mai importantă. Să fi fost prima? Sau poate că totuși a doua...atunci când, efectiv, am hotărât că pot. Că e timpul. După o luptă cu mine însămi de vreo jumătate de an, probabil că era cu adevărat timpul. 

Sunt Balanță. Pe lângă asta mai am un defect. Privesc un lucru și-n dungă. Gândesc prea mult până decid să fac o schimbare. Iar apăsarea pe acel buton virtual a fost chiar o mare schimbare în viața mea. 

Așa a apărut pe acest blog primul simulacru de articol. Apoi la câteva zeci de minute, vreo 35, un al doilea. N-am așteptat nimic de la ele. Erau pe post de "2-10, Probă de microfon!" :))

Peste doar trei zile un al treilea mic articol. E clar că făceam mai mult un test, ca să văd cum se postează, cum apar postările. Experimentam, eram fascinată. Pentru că vreau să-mi amintesc exact cum am început, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap să șterg acele postări. Înseamnă și ele ceva. Mai întâi toată nesiguranța mea din acele zile iar primele două prima mea revoltă publică. Revoltă care mă mai încearcă, din timp în timp, și pe care mai aveți ocazia să o vedeți pe blog când mă supară diverse.

Nu mă decisesem ce să scriu în primul articol. Trebuia să fie ceva care să definească linia blogului. L-am scris abia după 3 zile de la "deschiderea oficială". Simțeam, cu oarecare emoție, că aș putea deschide un fel de cutie a Pandorei.

E un articol grav, serios. Dacă e cineva curios, va constata că nu stăpâneam modul de postare. Articolul e un fel de leopard, pe după gard. Că nu mai era nimic de făcut mi-am dat seama după ce i-am dat drumul în virtual, la vreo câteva ore. A rămas așa pentru că după o zi și încă o oră și jumătate, apăruse primul comentator, adus probabil, pe nou-născutul meu blog, tocmai de titlul ciudat. Sau poate de noua apariție blogosferică. Nu voi ști niciodată.

Primul care a comentat a rămas până azi prietenul blogului meu și primul blogger din blogroll. Ne citim și azi. El scrie mai puțin deși are ceea ce se cheamă "condei". Ciprian Marius Pavel Bojan se numește.

A fost o reacție interesantă, încurajatoare din toate punctele de vedere. Nu eram foarte uimită de primul comentariu, mai mult emoționata, dar adevărul este că așteptam un feedback.

Apoi, un al doilea comentator a apărut tot în acea seară. Ca un făcut, tot un Ciprian. Cu ocazia asta constat că zilnic dispar bloguri. Căci Ciprian avea un blog pe care pare să nu-l mai aibă. Oricum, am ramas prieteni pe FB. Pe lângă că are studii de psihologie și i s-a părut firesc să mă tragă de mânecă imaginându-și că eram pe marginea prăpastiei, m-a atenționat asupra a ceva ce mă preocupa și pe mine. Fața blogului. Nu-mi prea plăcea nici mie, nu găseam ceva care să se potrivească în șabloanele prestabilite oferite de Blogger. Avea dreptate. Am încercat vreo trei șabloane Blogger până am înțeles că nu-mi trebuie de fapt niciunul. Că ceea ce-i trebuie blogului e ceva de-o mare simplitate, care să nu deranjeze și să nu distragă atenția cititorului de la cele publicate. Căci postările și cititorul sunt cele mai importante pe un blog. Nimic altceva.

Ca să închei cu acel prim articol, un bilanț de 16(11+5) comentarii cred că a fost unul mai mult decât bun.

A urmat un al doilea articol, cu un titlul oarecum șocant, articol care a adunat reacții extrem de diverse care mi-au certificat că merita să merg mai departe cu blogul. Adică nu mai puțin de 52(37+15) comentarii.

Datorită acelor prime două articole, pe care nu le pot despărți unul de altul, deși s-au întâlnit abia la cinci zile distanță, mă citiți și azi. 

Și azi mă bucură la fel de mult comentariile primite, apreciative sau poate nu și chiar dacă din lipsă de timp se întâmplă să nu le raspund întotdeauna, ele sunt extrem de prețioase pentru mine și mulțumesc tuturor celor care își rup din puținul lor timp să-și arunce privirea asupra postărilor mele.

Am scris aceste rânduri despre primii comentatori pe blog datorită unui articol al Vienelei. M-a încântat și-n același timp amuzat că și ea a trecut prin tot felul de stări la începuturi și mi-a oferit prilejul de a rememora propriile mele trăiri.