Sunday, January 20, 2013

De câte ori în viață e prea târziu?



Nu se mai văzuseră de mai bine de doi ani dar parcă fusese ieri. Cum o văzu, Rodica o întrebă dacă știe despre întâlnire. Nu, nu știa. A, Rodica nu se mira, că se anunțase de abia doar vreo 3-4 zile; îi spusese și ei, la telefon, Angela. "Ce mai făcea Angela?"  "Mai nimic, la fel." O informă și despre locul unde știa că se va ține și îi dădu și telefonul lui Ovidiu, cel care se ocupa, ca să țină legătura cu el. "Dar vii, nu?" o întrebă Rodica. Era peste două săptămâni, sâmbăta. Era OK, îi spuse că se mai gândește puțin dar crede că da. Apoi Rodica, după ce se văitase puțin că nu știe ce să îmbrace, dăduse din una în alta, nu mai termina. Era la fel de vorbăreață ca întotdeauna. De fapt nu se mira, asta e boală permanentă, nu vreuna care să treacă cu medicamente. Mai mirată ar fi fost ca Rodica să nu mai fie așa.
 
După două zile de gânduri, se horărâse. Dăduse telefon lui Ovidiu și aflase. La ora 14,00 catalogul, la ora 20,30 petrecerea. Aflase cam totul. Nici măcar nu știa cum de se reușise o oarecare mobilizare care in urmă cu cinci ani lipsise cu desăvârșire. Tot trăia cu impresia că este o farsă. Nu era foarte încântată pe de-o parte. Pe de altă parte era foarte curioasă. Oameni de care te-ai despărțit de atâta timp, fiind aproape niște copii, să-i revezi acum maturi și cu ochi de om matur, nu era ceva ce se întâmpla zi de zi. Pe unii nu-i mai văzuse de atunci. Pe cei mai mulți. Pe cei câțiva, foarte puțini, rămași în oraș, îi mai întâlnea din când în când. Se salutau doar. Cu câțiva, câteva, chiar mai vorbea, cum era Rodica, dar o vedea rar fiindcă nu locuia în oraș. Viața îi despărțise.

Avea tot ce-i trebuia, nu-i trebuiau rochii, pantofi, avea destule. Nu trebuia să se pregătească cu nimic de parcă întâlnirea era ceva așteptat, programat... Curios, acum realiza că ea fusese gata în orice clipă.
Erau alte detalii în privința cărora nu era prea pregătită și n-avea să fie niciodată dar nu întâlnirea...

Sâmbătă. Ora 13,50. Ajunsă cu un taxi, oarecum emoționată, a intrat în curtea liceului. Parcă se vedea în prima zi de liceu, terminată de teamă, crezând că liceul era cel puțin vreo universitate sau cam așa ceva... După patru ani îl părăsea plecând spre alte zări...la fel de temătoare pentru ce va fi.
Revederea...Doamne! Pe unii îi recunoștea, pe alții de abia...pe cei mai mulți nu. Pe unii chiar îi uitase. Deși zâmbea celor cunoscuți, recunoscuți, profesorilor, câti mai erau...își dădea seama că întâlnirea era frumoasă dar și tristă, exact așa cum bănuise că va fi. Unde erau copiii nebunatici de altădată? Unde erau visele lor? Unde zburaseră chipurile lor copilăroase și vesele? 
Din cele patru clase ale seriei abia de se adunaseră puțin peste 40...cam o treime. Catalogul s-a strigat în sala de spectacole. Unii dintre cei prezenți au comunicat că seara mai veneau câțiva dintre ei.

Ovidiu a condus-o acasă. Așa a aflat, cu surpriză, că era divorțat de aproape doi ani.  Îl mai vedea prin oraș, mai schimbau câte un salut, un zâmbet. Era un băiat bun, întreprinzător. I-a propus ca seara, aproape de ora 8, să trimită pe cineva s-o ia de acasă s-o aducă la restaurant. A acceptat.

Restaurantul era aproape plin când a ajuns. Împreună cu profesorii, sosiți și ei cu consoartele, în marele salon erau deja multe zeci de persoane. Soții și soțiile colegilor. Rămăsese din nou fără cuvinte. Încerca să vadă cine, ce, cum... Cei de nerecunoscut se înmulțiseră. Îi venea să râdă, era ca la o nuntă unde nu cunoști pe mai nimeni și chiar nici pe cei cunoscuți parcă, din cauza ținutelor de gală. 
Ovidiu, mare maestru de ceremonii, a primit-o și a întrebat-o unde vrea să se așeze. Mai erau locuri libere, nu veniseră încă toți cei ce se anunțaseră. A preferat să se așeze lângă Rodica și soțul ei. 
Toată lumea bea câte un aperitiv.
Nu știa care se gandise, poate Ovidiu și chiar voia să-l întrebe, dar muzica ce se asculta era exact cea din perioada liceului... I se parea o idee bună.
Oricum, se prefigura o seară deosebita. Nu prea stătea la masă...nimeni încă nu stătea. Era un fel mișcare browniana. Toți cei care se cunoșteau și recunoșteau mergeau unii la alții, vorbeau, glumeau, își aminteau...schimbau adrese, numere de telefon...adrese de e-mail... Era o efervescență ieșită din comun. Își imaginase oricum acea seară dar nu așa. A mers pe la mesele profesorilor. Ar fi pariat că unii o uitaseră. Faptul că își aminteau chiar unele întâmplări o convinse însă de contrariul. 

Atmosfera se agită puțin. În salon își făcu intrarea un grup. Erau câțiva dintre cei întârziați care nu ajunseseră la strigarea catalogului. 
Printre noii sosiți, el. Unul dintre acele detalii în privința cărora nu era prea pregătită și n-avea să fie niciodată. Nu era singur, desigur. Știa că era căsătorit de câțiva ani buni. Auzise că avea și un copil. Cu toate astea un fior tot a trecut-o, făcându-i pielea ca de găină.
Era schimbat și el, se maturizase mult. Nu mai era chiar băiatul frumos de care aproape toate colegele erau îndragostite. Zâmbetul acela fermecător era tot acolo însă. La fel ca și ochii aceia, incredibil de albaștri. Până să se dezmeticească bine el deja era la masa ei. Trecea să salute pe toată lumea, volubil si cu zâmbetul larg pe față, așa cum îl știa. I-a sărutat mâna și obrazul stâng, apoi pe cel drept, ca într-un ritual numai de ei știut. Acel ceva ce cândva îi unise pentru o singură seară...nu dispăruse. Știa. Și din gesturile lui simțea același lucru. Dar s-a scuturat interior...ca de un gând rău.

Mirosul mâinilor lui persista pe mâna ei... când condimentat cu miros de nucșoară, când ușor floral-citric împrăștiind parfum fin de bergamotă...mirosul puternic al unei zile însorite pe plajă...senzual si elegant. Un miros distinct, plăcut, cu note calde de lemn de santal și mosc alb. O zăpăcea întotdeauna parfumul moscului și cel al bergamotei...

Seara era frumoasă. Auzise deja o mulțime de povești de viață pe care începuse să le cam amestece. Aflase și alte povești ale unora dintre cei absenți. Doi care n-aveau să mai răspundă la strigarea catalogului niciodată...
După mai bine de trei ore atmosfera se destinsese foarte mult. Dansase atât de mult încât aproape o dureau picioarele. Era dintre puținele singure de acolo așa încât invitațiile la dans curgeau una după alta. Nici el nu a ratat ocazia. Întotdeauna îi plăcuse să danseze cu el. Dansând amândoi, îi treceau prin cap o mie de lucruri nespuse la timp dar pentru care acum era târziu. Mult prea târziu. 
Parfumul lui o învăluia, se amesteca cu al ei, și cu aerul deja încălzit cu tot aerul condiționat din salon. Deși el încerca să vorbească despre acea seară...ea refuza. Seara aceea, din urmă cu 15 ani, trebuia să rămână acolo, la locul ei. A insistat să-i dea numărul de telefon. Se simțea mai stăpână decât el pe situație așa că i l-a dat. 
N-a fost singurul dans. Au mai fost. Până la urmă, fiindcă o obseda, spre dimineață l-a întrebat ce parfum folosea. Se numea Sun Men de la Jil Sander, o apă de toaletă. 

Se întreba de ce nu dansase aproape deloc cu soția lui. Nu și-a putut răspunde. Răspunsul era la el. Dar nu conta...nu mai conta.

La trei zile după seara întâlnirii a sunat-o. Se așteptase, n-a fost deloc mirată. Avea concediu și venea pentru vreo două-trei zile în oraș, la părinții lui. O invita la o ieșire în oraș...seara. 
Știa că era prea târziu pentru explicații...totuși a acceptat invitația.
Simțise de mult că expresia "Niciodată nu este prea târziu" era un fel de minciună... Era târziu dar dorea să-l vadă, să-l audă dacă regretă... Singurul lucru pentru care i se părea că nu era încă prea târziu.



Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfum serii a fost propusă de Mirela.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată următorii:
Mirela, Silving, Vienela, Nina, DianaPandhora, MalaSara,  Roxana, Lili, Carmen, Gandvis,    Diana,  Lolita, KARMAPOLICE,    Lolita,   Vero,  Anca,             




54 comments:

  1. Mult parfum, multe amintiri, multe regrete...O poveste ca in viata!Frumos.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc, Adelina. Ca in viata si trebuie sa fie...eu numai asa scriu. :)

      Delete
  2. Frumoasă povestea ta.
    Îmi aduce aminte că eu n-am avut o reîntâlnire cu foştii mei colegi de liceu. Iar cu cei de facultate, nici atât. Am rămas prieten bun cu doar doi colegi şi mă mai sun de sărbători cu o fată şi alţi doi băieţi. Mulţi, puţini, în atâţia ani de şcoală?

    ReplyDelete
    Replies
    1. N-a reusit niciunul sa faca o mobilizare niciodata? Au si parti bune si dar si mai putin bune intalnirile astea. Nici eu nu m-am intalnit cu cei de la facultate. N-a fost sa fie.
      Prietenii nu trebuie sa fie foarte multi. E mai important sa fie buni :)

      Delete
  3. Una din cele mai triste, mai ...cum să spun...mai îngândurate expresii, dar atât de des auzită, folosită:”E prea târziu”...
    Oare nu știm, uneori, să ne autoconservăm , să păstrăm fericirea, să profităm de ceea ce ne aduce bucurie?! Ca să nu mai fie niciodată prea târziu! Alert scris, interesant, vrei să afli, să știi, să fie un happy end...Hm, dar uite că a fost prea târziu.
    Să știi că ai scris perfect despre mosc și bergamotă: e una din cele mai zăpăcitoare alăturări, mai ales când stau pe o caldă bază de santal.
    O noapte înmiresmată îți doresc!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate ca stim dar cata vreme asta depinde de doua persoane...se intampla defazari sare duc la asa ceva :)
      Foarte multe lucruri se petrec prea tarziu...am si azi un articol cam pe aceeasi tema. :)
      Mie, personal, imi place enorm combinatia mosc, lemn de santal si bergamota. Si separat moscul dar si bergamota. Pana si ceai cu aroma de bergamota beau :)
      Multumesc mult, Mirela! Te pup!

      Delete
  4. Amintiri fără final... O poveste care nu se uită.
    O săptămână bună!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Desi pare fara final...are unul. Cred ca se cam subintelege... :)
      Multumesc, Lili! La fel!

      Delete
  5. pentru regrete nu e niciodata prea tarziu chiar daca regretele nu schimba nimic,doar poate panseaza rani inchise...
    ai scris detasat si frumos,chiar daca sau mai ales pentru ca se simte parfumul amarui al regretului...
    noapte cu amintiri parfumate iti doresc Elly!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu neaparat pentru regrete dar exact asa cum spui...mai panseaza cat de cat ranile vechi. :)
      Iti multumesc, Pandhora! Ma bucur ca ti-a placut.

      Delete
  6. Replies
    1. El...inca o iubeste... dar nu mai era nimic de facut. A fost prea tarziu.

      Delete
  7. Elly, fara sa vreau, rindurile tale m-au dus cu gindul la acea fata din liceu, etern indragostita de eternul june-prim, cu ale lor eterne povesti cu arome de jovialitate specifica virstei. Si, tot fara sa vreau, gindul a zburat catre acea reintilnire, de asta data la 20 de ani distanta, reintilnire finalizata cu o mare dezamagire dar si recunostinta: acel june-prim atit de expansiv, comunicativ, frumos, atlet si atent se metamorfozase intr-un necunoscut total opus, cu religia schimbata si cu un comportament ce mergea spre deviant. Si fata a plecat de la reintilnire cu un gind de recunostinta adresat divinitatii, zicindu-si in sine:'Doamne-ti multumesc ca n-a fost prea tirziu'.
    Iti multumesc pentru amintiri... care inca dor!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mala, trebuie sa-ti spun ca el nu era tipicul june prim. Era altceva. Fetele erau indragostite dar nu umbla cu toate. S-a metamorfozat dar doar fizic...normal in fond dar nu chiar dramatic. In schimb personalitatea i-a ramas nealterata, la fel de fermecatoare. Un tip de-o eleganta rara in comportament, in exprimare, de o inteligenta si rafinament care l-au si propulsat undeva intr-o functie deosebita. Cu toate astea...era prea tarziu...
      Amintirile acestea dor si vor durea mereu...stiu si inteleg. Mai mult decat crezi :) Imi place comentariul tau foarte mult. Multumesc!

      Delete
  8. Când te întrebi "de câte ori în viaţă e prea târziu" vine şi răspunsul invariabil: "Niciodată !" Da, niciodată nu este prea tâziu. Toate se întâmplă la timpul potrivit şi numai atunci când trebuie.
    Acest niciodată este sindurul care trebuie acceptat. În rest, niciodată să nu spui niciodată. Ce trebuie făcut se va face chiar fără voia celui care face acel lucru.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Teoretic da, ai dreptate. Si totusi...de ce ar mai exista regretele? De ce ne dor atata?
      Cu siguranta gresim pe undeva cand se intampla asta...

      Delete
  9. It's never late to say 'i'm sorry'. Mai nasol e cand 'imi pare rau' se transforma in 'ar fi fost bine daca'...
    Trist. Trista poveste.
    Liceul meu e plin de 'what if'-uri. Cred ca orice liceu este asa. Eu nu am facut inca vreo reuniune, cu toate ca au trecut aproape 18 ani. Nu cred ca as avea curajul sa ma duc. M-ar lovi prea tare atmosfera aia...muzica, amintirile, 'what if'-urile...
    Te-ai tinut bine. Esti curajoasa!...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ce pot sa mai spun? Tu doar ai completat cu niste ganduri nespuse de mine in poveste dar sugerate. Acel "ce-ar fi fost daca" nu ne putem abtine sa ne gandim la el. Cu totii facem asta. Tuturor ne-au ramas povesti in suspensie...
      O astfel de intalnire te lecuieste de a mai vrea sa mai incerci alta...
      Multumesc ;)

      Delete
  10. Ca de obicei, o poveste frumoasă ce ar putea fi adevărată pentru atâtea generaţii de liceeni ajunşi adulţi.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate fi...in mare parte chiar este. :)
      Merci de trecere, Andreia!

      Delete
  11. Frumos... m-a trecut un fior si poate m-a facut sa ma gandesc la unele intamplari din propria-mi viata...
    Dra pana la urma, trecutul ramane acolo, la locul lui, in inimile lor.. iar prezentul este cel care trebuie trait..:(

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc, Adriana draga :) Daca efectul a fost atat de puternic asupra ta sunt chiar incantata. Inseamna ca randurile scrise de mine exprima ceva care seamana a viata :)

      Delete
  12. de multe ori ...e prea tarziu !

    ReplyDelete
    Replies
    1. Draga mea...povestea urmatoare merge cumva in continuarea acesteia.
      De multe ori e astfel. Ai dreptate.
      Multumesc :)

      Delete
  13. Oooooo Elly...tine-mi pumnii azi!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mona, ma faci si curioasa dar si putin altfel. Ce s-a intamplat? Sper ca e ceva de bine ...

      Delete
  14. Nu decidem noi cand e prea tarziu doar viata, imprejurarile, sansele...
    Altfel as spune ca oricand in viata ne putem astepta la surprize si evident ca pe cele placute nu le uitam niciodata, toate sunt sanse: sanse sa o luam de la capat, sa ne reindragostim, sa apreciem ce avem, etc

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, Hapi, cam asa este. Dar nu numai. Uneori mai facem si noi alegeri aiurea. Unii dintre noi :)
      In postarea ce urmeaza o se vezi ca poate fi chiar mai mult ;)

      Delete
  15. Ce amintiri unesc oamenii!... un melos, un parfum ca o noutate in viata.
    Un dans, un dans al amintirilor, sunetul telefonului deja cunoscut si asteptat.
    Si, ce daca? Si, ce?
    Niciodata nu e prea tarziu...


    inca ascult aceasta melodie superba, ne-ai incantat cu povestea, cu amintirile prin care toti am trecut...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Este prea tarziu cand nu se mai poate repara nimic. Si, de cele mai multe ori, nu se mai poate. Din pacate.
      Multumesc, Anca! Ma bucur ca ti-a placut melodia. :)

      Delete
  16. Unele povesti, intamplari, decizii se cer a fi lamurite...chiar si peste timp. In unele cazuri, insa, regretele sunt tardive. Nu stiu, uneori degeaba iti mai ceri scuze dupa ce ai "omorat" omul.
    Frumoasa povestea parfumata cu care ne-ai delectat saptamana asta, Elly. :)
    Profit de ocazie sa-ti doresc o saptamana reusita! :*

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cata dreptate ai Nice! Si asta e adevarat. Cand a fost ceva care a provocat suferinte mari...poate ca si a cere iertare, a arata ca-ti pare rau, e tardiv. Si eu am expresia asta: "a omori" omul :)
      Multumesc. Si pentru urare :) La fel!

      Delete
  17. un amestec bogat de senzatii! când bucurie, când melancolie sau tristete, curiozitate, indiferenta... Când sus, cand jos...o poveste rupta din viata, asa cum este ea, cu urcusuri si coborâsuri, cu temeri, regrete, bucurii si succese. O pagina parfumata cu o multime de sentimente :)
    Astept continuarea, deznodamântul :) Bineînteles cu happyend ;)
    Sa ai o saptamâna cât mai agreabila, Elly draga!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Povestile mele sunt rupte din viata. Nu pot fi decat un amalgam de tot felul de senzatii :)Deznodamantul...cred ca e de ghicit. Nu s-a intamplat nimic. Nici happy, nici altfel. Doar niste regrete...care tot prea tarzii au fost. Multumesc, Carmen!

      Delete
  18. De cate ori in viata e prea tarziu? De... cate ori ni se intampla :)
    Ei-ei! Tineretea... Drumurile s-au despartit – sau au ales ei drumuri diferite – si-au gasit alti tovarasi de calatorie si mai apoi – hop! – persoana draga din trecut... S-a pastrat dragostea de atunci? Rar se intampla aceasta - mai ales ca alegerile au fost voluntare (altfel n-ar fi alegeri)! Ceea ce e confundat cu “ceva neterminat” e mai degraba acel “ce-ar fi fost daca...?” Cred ca nu e bine sa afle fata din povestea ta! Usor de spus, mai greu de facut... cel mai adesea.
    O poveste frumoasa, care cheama la apel amintirile din liceu! Anii nebuni de liceu! De fapt, nu anii erau nebuni, noi eram!:) Si continui sa ma intreb cum de se pot schimba unii oameni atat de mult incat nu ii mai putem recunoaste!? Din tinerii frumosi care au fost cei mai multi... Fara comentarii, pentru ca Timpul ne marcheaza diferit pe fiecare.
    Sa fii iubita!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Schimbarea e fireasca. Timpul e nemilos.
      Iubirile vechi...pana si ele se schimba. Uneori dispar...alteori se transforma. Unele total neasteptat. Eu am vazut o multime de lucruri in viata. Si n-as putea sa spun cum se intampla cel mai adesea.
      Concluzia e ca astfel de intalniri au fost inventate de cineva sadic, cinic.
      Dupa parerea mea. Multumesc, Diana!

      Delete
  19. Replies
    1. Depinde pentru ce. Nu stiu, dupa parerea mea cred ca pentru unele lucruri este. Dar e doar parerea mea, ma pot insela :)

      Delete
  20. O poveste parfumată superb, care ne îndeamnă să sperăm că niciodată nu e prea târziu. Dar este mereu.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sunt de acord cu tine, Zina. Si eu cred la fel. Cel putin pentru unele chestii este. E adevarat, ne place sa speram ca nu...

      Delete
  21. toate lucrurile se fac la timpul lor si zi de zi sunt tot mai convinsa de asta. dar , intotdeuna exista un dar...cred ca as fi acceptat si eu invitatia :).
    mi-a placut!
    pop!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Era doar o mica curiozitate de aceea invitatia a fost acceptata. Nu pentru ca ar mai fi fost ceva de reparat...
      Ma bucur. Merci!

      Delete
  22. Relatiile care se termina fara explicatii clare lasa loc de interpretari, aduc suferinta si uneori chiar sperante desarte, mai ales ca oamenii se schimba pe parcursul vietii, iar ceea ce ne amintim noi nu are de multe ori nici o legatura cu omul pe care il revedem dupa ani de zile.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu-si mai face nimeni sperante dupa 15 ani sau, ma rog, nu in povestea asta. E vorba doar despre lamurit niste lucruri pentru a le putea aseza in sertarasele lor :) Nimic mai mult. Astfel de clarificari cred ca sunt necesare.

      Delete
  23. Frumoasa povestea ta. Astept sa vad ce se intampla dupa fiecare fraza. Ai talent si ma bucur cu fiecare poveste pe care o citesc.
    Sa-l auda ca spune "regret" ii foloseste doar ca pansament. Nu are de unde sa stie daca este sau nu adevarat ! :(
    Parfumul amintirilor amestecat cu aromele moscului si bergamotei... perfect...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nici nu stii cat ma bucura ceea ce ai scris.
      Pai nu stim daca asta i-a spus. La asta se gandeste ea :) Si oricum, nu ea propusese acea intalnire. Deci ceva trebuia sa afle... ;)

      Delete
  24. Nici-o data nu e prea tarziu sau mai bine spus........ mai bine mai tarziu decat nici-o data! Te pup draga mea!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sau mai bine... :) Asa. Dar doar pentru niste regrete. Pentru altceva poate fi mult prea tarziu.
      Multumesc, Minnie!

      Delete
  25. Frumoase miresmele revederii!
    O zi frumoasă!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Intr-un fel. Cand eram copil si eu credeam astfel. Cand se intampla...nu mai gandesti la fel.
      Multumesc, Sara draga!

      Delete
  26. La inceput imediat ce am terminat generala ne-am revazut doar 7 persoane.
    Apoi doar 3 si tot asa.Azi mai tin legatura cu cativa doar "Buna" "Buna" si asta pentru ca sunt cu mine pe strada ca altfel...
    La liceu a fost diferit, multi, multi prieteni,dar, cu 1 singura persoana tin legatura constant, in rest multi au fost putini au ramas...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cred ca e ceva firesc. Intr-o clasa doar hazardul ne aduce impreuna cu cineva. Nu alegem noi :)
      Bun venit pe blog !

      Delete