 |
| Foto personală |
Trecem prin viață, mai cu talent sau chiar fără, mai motivați sau mai puțin. Întâlnim nenumărate obstacole. Ne lovim de ele și devenim mai atenți. La modul general.
În particular, trecerea aceasta poate fi și indiferentă. Uneori cred că lucrurile ajung în punctul în care ne este indiferent ce ni se mai întâmplă. Vieții, oricum, nu-i pasă de ceea ce face cu noi.
Dacă pe blog viața mea pare a se desfășura în parametri de normalitate, că fac aia sau aia, e de multe ori, doar așa, o frumoasă fațadă, e legătura mea cu lumea, ceea ce mă motivează să merg mai
departe, cumva. Zilele în care sunt bolnavă sufletește sunt cele în care nu reușesc să mă mobilizez să citesc ceea ce-mi propun, să scriu ceea ce am în plan, să fac anumite activități pe care ar trebui și aș dori să le fac. În schimb, fac cu totul altceva, parcă fugind intenționat de realitate. Recunosc că există ceva timp pe care l-aș putea folosi într-un scop util dar uneori mă trezesc că nu știu ce-am făcut cu el. Ba știu, îl irosesc pe gânduri fără rost.
Printre articolele blogului sunt strecurate mai multe fragmente de poveste. Povestea mea și numai a mea. Aceea care a dus la nașterea blogului. Aceea care de fapt mă poartă pe valurile vieții de atâta timp, ca pe-o barcă lăsată la discreția valurilor. Care sunt mai mari, mai mici, uneori nu sunt. Povestea mea mă poarta așa, vrând-nevrând prin viață, pentru că merg înainte în ciuda a ceea ce simt, a ceea ce se întâmplă cu mine și sufletul meu. Periodic am momente de recădere în trecut și mai scriu câte ceva despre acea poveste. Nu știu însă de ce recăderea se petrece ciclic și de ce apare, cel mai adesea, în zilele din mijlocul săptămânii. Oricât m-am gândit, cât m-am chinuit, nu am reușit să înțeleg.
Cândva spuneam, într-un articol, că prin activitatea de pe blog încerc să fac blogoterapie. Îmi reușește uneori mai bine, alteori mai puțin. Pentru că unele articole, chiar de par poate cam depresive sau că exprimă lipsa de speranță sau voință, ele nu asta sunt, pentru mine funcționează ca o autoîncurajare, ca o terapie. Aș avea nevoie de asta zi de zi, însă nu pot scrie zilnic despre aceleași întâmplări. Aș risca să plictisesc. Și nu asta imi doresc. Multe dintre articolele mele înseamnă un zambet și-o lacrimă, îngemănate.
Pentru că trăiesc dar nu trăiesc, zâmbesc,
dar nu zâmbesc, muzică nu mai ascult de luni de zile. Decât cate-o melodie, din necesitate. Muzica îmi face rău, un rău visceral. Printre picături, trăiesc pe blog. Singura mea viață, în rest, o fantomă printre cei vii, asta sunt. Deși, parcă desprinsă din mine, dedublată, trăiesc și în afară, empatizez cu ceilalți, încerc să raspund provocărilor zilnice.
"Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți" spunea Octavian Paler și sigur avea dreptate. Cad și mă ridic. Iar și iar... Nu știu de unde îmi extrag puterea, unde se află. În unele zile am din nou
impresia că mă sfârșesc, că sufletul mi-a secat, de abia fac față
figurației în propria viață.
...Și închei câte un astfel de episod automăgindu-mă că va trece.
Articolul l-am început de ieri. Eram la pământ. Apoi, înțelegând că și alții au nevoie de o îmbărbătare, am renunțat a-l finaliza. Am avut impresia că eu nu mai contez. Și poate chiar așa era.
Ce faceți când treceți printr-o perioadă grea? Când simțiți că orice
gând, orice sentiment, orice efort, mai mare sau mai mic de a o depăși nu duce la
nimic? În momentele acelea eu scriu despre mine, despre viață, despre natură...despre orice. Voi?
Din nou sinceritatea celor scrise îmbinată cu un mare talent de exprimare în virtual a celor simţite mă determină, pe de o parte, să o apreciez pe Elly la superlativ, iar pe de alta să o încurajez să nu se lase doborâtă SUB NICIO FORMĂ şi iasă cu bine din această "negură" sau pâclă deasă depresivă.
ReplyDeleteAm trecut prin astfel de stări.De regulă, mă refugiez în studiu.Asimilez multe lucruri utile şi interesante.Am multe hobby-uri.Încerc să nu mă plictisesc şi să nu cad uşor pradă gândurilor.Devin realist şi foarte lucid.Gândesc la strategii de viitor.După puterile şi mintea mea...Scriu mult...Citesc mult...Acum doi ani jumate am trecut prin mari necazuri.Într-o săptămână am citit vreo cinci romane de Ileana Vulpescu.Pentru că sunt scrise cu mult bun-simţ!
Socializez cât pot şi evit căderea în depresie! Prin orice mijloc!
Cred că nu e cititor care să nu te încurajeze!
Blogul îţi aduce mulţi prieteni buni! Contează pe ei! Numai bine!
hmmm....stari si iar stari.imi sunt atat de familiare incat am impresia ca ai povestit si despre mine. uite asa trec si eu de la o stare la alta...da eu sunt gemeni, la mine totul e surpriza.
ReplyDeleteinsa cand am o stare naspa in general prefer sa ies la poze, singura. si plec dimineata si ma intorc seara. sau ma retrag si rog sa nu fiu deranjata sub nici o forma. citesc, vad un film, nu inteleg nimic din carte sau film, ca uite asa imi zboara gandurile si imi vine sa ma iau cu cel/cea ce mi-a creat starea naspa! dar ma remontez si merg inainte. eu am norocul ca nu ma tine mult...:)
hai te pop! pieptul inainte, da? :)
suferim in mod diferit,ne vindecam in mod diferit sau doar credem ca ne vindecam...
ReplyDeleteatata timp cat ai gasit solutii,chiar daca momentan functioneaza doar partial,esti pe drumul cel bun...
totusi,timpul va fi cel care va aseza lucrurile la locul lor...
tragedia,atunci cand suferim, este data de faptul ca noi dorim sa readucem lucrurile la momentul cand eram fericiti intrebandu-ne mereu de ce?de ce totul s-a schimnat...cu ce am gresit noi?
e cel mai greu de inteles ca timpul nu mai poate fi dat inapoi si ce a trecut,trecutului apartine...
crede-ma ca nu spun cuvinte...am trecut prin asta...nu stiu nici azi daca sunt definitiv "vindecata" dar un lucru stiu sigur...nu-mi ramane altceva de facut decat sa privesc inainte...
daca imi permiti un sfat,incearaca sa faci la fel...
lasa sa treaca ceea ce deja e la timpul trecut...
Draga Elly impartasesc aceleasi sentimente, pe care le-ai descris.
ReplyDeleteMulti mi-au spus ca traiesc prea mult in trecut, dar traiesti in trecut ca sa stii ce sa faci pe viitor.
Nu e ceva anormal sa ai stari de apatie, mai ales ca sunt conjuncturale, sunt cu un motiv. In momentele grele am invatat ca trebuie sa te angrenezi in activitati. Nu neaparat citit. Plimbari, o cafeluta sau un ceai, chiar si singura, o reteta pe care sa o faci singura. Stiu, si eu am suferit foarte mult timp ca nu am avut companie. Dar multe lucruri se pot face singur, sa mesteresti ceva, sa mestesugesti :D daca am scris corect.
Asta ma face sa ma indepartez de gandurile alea apasatoare. Stii gospodinele candva, in momentul cand erau suparate si nervoase faceau curatenie :))
Stiu e o energie negativa care te trage la letargie, te adancesti in melancolii.
Si pentru mine blogul e o terapie, si cred ca e pentru multi. Ne-am imprietenit, unii au pasiuni cu fotografia, unii cu pictura, cu cartile, impartasim lucruri si ne completam si comunicam.
Ne vedem la Happy Weekend! Big Hug >:D<
Nici macar nu-mi pot lega gandurile...
ReplyDeleteSunt si eu aici cu tine...
ReplyDeleteTrec printr-un astfel de moment. Citind ce-ai scris tu, capat curaj. Pentru ca nu mai sunt singur. Nu suntem singuri
ReplyDeleteTare bine le mai spui şi te admir sincer pentru că eşti atât de curajoasă şi le spui cu tărie. Cine nu s-ar recunoaşte în stările sufleteşti descrise de tine? Viaţa este departe de a fi perfectă, iar pentru "vina" de a prinde şi clipe fericite, plătim din grez, cu "dobândă" maximă. Important este să găsim acea motivaţie care să ne facă să trecem mai departe, peste toate obstacolele şi să ne ridicăm şi din cele mai dure căzături. Atunci când vei ridica privirea din colbul unde ai căzut cu putere, să ştii că vei găsi, când te aştepţi mai puţin, pe cineva care să-ţi fie alături fie şi numai cu un gând bun şi sincer.
ReplyDeleteÎţi doresc din inimă tot binele!
Cu drag....
De multe ori in trecut am recurs la blogoterapie. Am scris si un articol cu acest nume, e articolul meu de suflet. Daca o sa-l citesti o sa-ti dai seama de ce.
ReplyDeletePrimii ani de blogging au fost plini de traume ale sufletului, iar postatorii mei m-au inteles si m-au ajutat. I-am simtit alaturi de mine si asta a contat enorm.
Si acum, de cate ori trec printr-o perioada mai greu, ma deschid in fata oamenilor si scriu despre problemele mele. Chiar daca toti vor articole optimiste si moralizatoare...
Nu ma tem sa ma plang pe blog de neajunsuri pentru ca e jurnalul meu, e viata mea.
Draga mea, mai toti avem astfel de etape in viata, la unii sunt momente la altii perioade. Eu m-am luptat ani de zile cu ele si inca o mai fac...Eu spun ca tot ce nu ma doboara ma face mai puternica, mai puternica sa merg mai departe,prafuita, julita dar ma ridic si merg mai departe...cu incredere, de unde? adesea m-am intrebat...Am zile in care ma sfaram in bucatele si cred ca nu voi mai gasi puterea sa ma ridic si culmea, dimineata o iau de la capat, imi refac puzzel-ul,zambetul(cam stramb, ce-i drept) dar care ii amageste pe toti dar nu si pe mine si o iau de la capat. Toate problemele, mai ales cele din ultimii ani mi-au dat viata peste cap dar intr-un fel straniu m-au trezit...nimic nu e intamplator in viata, totul se intampla cu un scop, mai greu e sa aflam care e acela mai ales ca e greu sa fi rational cand esti atat de implicat emotional si esti atat de subiectiv. Eu imi gasesc linistea in muzica si-n carti si socializez...in virtual...si mai ales inchid usa trecutului,pe cat posibil(ar trebui sa o tin ferecata dar nu-mi iese de fiecare data) si incerc sa traiesc in prezent, privind spre viitor, cat mai increzatoare. Nu exista o reteta, fiecare o are pe a lui sau imprumuta de la fiecare si-i da tenta lui personala...Deci, priveste cu intelepciune trecutul si inchide usa, apoi indreapta-ti privirea spre viitor cu incredere si incearca sa -ti traiesti prezentul cat mai intens, alaturi de tot si toti cei care iti fac placere...incredere...numai bine...cu drag...
DeleteSi pe mine ma ajuta mult scrisul pe blog, cititul altor bloguri, dar eu imi trag seva in primul rand de la baietii mei(ceea ce iti doresc si tie).
ReplyDeleteAm si zile in care nu ma regasesc, zile in care orice as incerca tot raman trista, de cele mai multe ori fara un motiv evident. Dar nu permit gandurilor sa faca ce vor ele, pentru ca vreau sa merg mai departe, sa raman puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc.
Scrisul, o carte bună şi câteva filme care să-mi alunge gândul de la momentele triste sunt tot ce am nevoie. Nu funcţionează întotdeauna; mă mai trezesc şi lipsită de chef de absolut orice şi atunci stau şi aştept să treacă pasa proastă. Dar întotdeauna mă gândesc că soarele mai şi răsare.
ReplyDeleteP.S: O fi toamna de vină, dar şi eu trec cam prin aceleaşi stări de vreo 2 zile. :)
Viata fiecaruia e plina de suisuri si coborasuri, si este o vorba "Ceea ce nu ne invinge ne face mai puternici" , o vorba foarte adevarata care de multe ori iti poate da puterea sa mergi mai departe.
ReplyDelete