Showing posts with label muzica. Show all posts
Showing posts with label muzica. Show all posts

Sunday, September 18, 2016

Hăbăucă


Mai ca imi vine sa incep postarea cu un "Buna ziua". Nu e chiar nejustificat fiindca ma simt cam pierduta, relativ disparuta fiind din mediul online de mai bine de doi ani.
Din timp in timp incerc sa ma mai sincronizez cu ceea ce insemna viata mea de dinainte de primavara lui 2014. E greu. Ce zic eu?! Foarte greu.

Saturday, January 2, 2016

Revelion pe Lună




Se duse și Revelionu’ ăsta! Altu’ dintre multele. Nici nu știu dacă să-l trec pe răboj.

Friday, February 14, 2014

Google dansează

Supraviețuitorii zăpezilor din grădina mea cu flori

Azi va fi o zi care ma va irita. Iar de la prea mult dulce, roșu/roz aprins, felicitări, declarații de iubire și muuuuulte, prea multe inimioare, adică prea mult kitsch...mi se va apleca. Azi, ca la un ordin, toate "dulcețurile" astea vor invada ecranele tv și online-ul. 

Sunday, October 20, 2013

Femeia enigmatică



Printre ploi aproape diluviene necesitațile realitatii forțeaza la acțiune. E bine, altfel as fi tentată să absentez din propria viață.
Disparut aproape complet de o vreme, Soarele incearcă azi, parca rusinat, sa ne priveasca cu ochii mijiti de dupa pâcla deasa. Nu-i prea reuseste, ploile ultimelor zile l-au secatuit de vlaga.

Tuesday, September 17, 2013

Titlu de noblețe



foto personală
N-am facut decat sa raman surprinsa ieri cand am vazut strazile inundate de copii, parinti, cadre didactice cu bratele incarcate cu buchete cu flori... Am fost in oras spre miezul zilei, de aceea...
Aproape ca si uitasem ca incepe scoala, aglomeratia orasului m-a deranjat, nu mi-a placut lumea atat de pestrita fiindca ceva din mine nu poate accepta ca majoritatea elevilor sunt mai mult "elevi" pe care ceea ce-i mână catre scoli nu-i vreo sete de cunoastere ci doar o bifare de activitate.

Apoi am găsit ganduri si povesti despre prima zi de scoala pe cateva dintre blogurile frunzarite altfel, pentru mine, evenimentul ramanea cam nebagat in seama. De la vant, probabil, doua zile televiziunea n-a fost prezenta in casa noastra si nici macar nu i-am simtit lipsa. Aproape ca i-am fost recunoscatoare vantului ca am fost scutita de stresul pe care mi-l induc canalele de stiri vorbind despre cum sunt de pregatiti pentru prima zi de scoala copiii si parintii dar si scolile. 

Tuesday, August 6, 2013

Teoria relativității pe înțelesul tuturor



Foto: kommersant.ru
În materie de sfaturi în viață ceea ce este potrivit pentru X poate că nu este și pentru Z... Fiecare poveste de viață e unică, cu greu există puncte de intersecție între poveștile noastre de oameni. Suntem unici.

Ceea ce pentru Y înseamnă un ideal de frumusețe s-ar putea ca pentru altul să nu fie decât ceva care să îl lase complet indiferent... Sau și mai rău...

Un film care are cronici favorabile sau chiar laudative, distribuție bună și poate că și vreun premiu sau mai multe, nu este automat pe gustul oricui.

Sunday, June 23, 2013

Un amestec al tuturor esențelor pe care le port...



Pentru fetița subțitică de aproape 8 ani muzica e chiar întruchiparea fericirii. Respiră muzică, se transfigurează atunci când cânta. Tatăl, un simplu miner, își dorește fiica fericită iar mama e primul său fan. 

Deși copleșită de grijile casei grele în care cresc, deloc ușor, în total șapte copii, Irmgard face tot posibilul să-i insufle mezinei sale curaj și încredere ca să se simtă specială, ca totul să pară posibil. Oricine ascultă vocea micuței Patty aude, simte că e o voce frumoasă, gravă, puternică sau, la fel de bine, calmă, fragilă, mângâietoare. Exact ca un parfum bun, care debutează cu note ce te lovesc în nări cu putere ca apoi să îl simți tandru, precum o adiere, cu o atingere suavă.

Friday, August 31, 2012

Figurație în propria viață


Foto personală
Trecem prin viață, mai cu talent sau chiar fără, mai motivați sau mai puțin. Întâlnim nenumărate obstacole. Ne lovim de ele și devenim mai atenți. La modul general.
În particular, trecerea aceasta poate fi și indiferentă. Uneori cred că lucrurile ajung în punctul în care ne este indiferent ce ni se mai întâmplă. Vieții, oricum, nu-i pasă de ceea ce face cu noi.

Dacă pe blog viața mea pare a se desfășura în parametri de normalitate, că fac aia sau aia, e de multe ori, doar așa, o frumoasă fațadă, e legătura mea cu lumea, ceea ce mă motivează să merg mai departe, cumva. Zilele în care sunt bolnavă sufletește sunt cele în care nu reușesc să mă mobilizez să citesc ceea ce-mi propun, să scriu ceea ce am în plan, să fac anumite activități pe care ar trebui și aș dori să le fac. În schimb, fac cu totul altceva, parcă fugind intenționat de realitate. Recunosc că există ceva timp pe care l-aș putea folosi într-un scop util dar uneori mă trezesc că nu știu ce-am făcut cu el. Ba știu, îl irosesc pe gânduri fără rost.

Printre articolele blogului sunt strecurate mai multe fragmente de poveste. Povestea mea și numai a mea. Aceea care a dus la nașterea blogului. Aceea care de fapt mă poartă pe valurile vieții de atâta timp, ca pe-o barcă lăsată la discreția valurilor. Care sunt mai mari, mai mici, uneori nu sunt. Povestea mea mă poarta așa, vrând-nevrând prin viață, pentru că merg înainte în ciuda a ceea ce simt, a ceea ce se întâmplă cu mine și sufletul meu.  Periodic am momente de recădere în trecut și mai scriu câte ceva despre acea poveste. Nu știu însă de ce recăderea se petrece ciclic și de ce apare, cel mai adesea, în zilele din mijlocul săptămânii. Oricât m-am gândit, cât m-am chinuit, nu am reușit să înțeleg.

Cândva spuneam, într-un articol, că prin activitatea de pe blog încerc să fac blogoterapie. Îmi reușește uneori mai bine, alteori mai puțin. Pentru că unele articole, chiar de par poate cam depresive sau că exprimă lipsa de speranță sau voință, ele nu asta sunt, pentru mine funcționează ca o autoîncurajare, ca o terapie. Aș avea nevoie de asta zi de zi, însă nu pot scrie zilnic despre aceleași întâmplări. Aș risca să plictisesc. Și nu asta imi doresc. Multe dintre articolele mele înseamnă un zambet și-o lacrimă, îngemănate.
Pentru că trăiesc dar nu trăiesc, zâmbesc, dar nu zâmbesc, muzică nu mai ascult de luni de zile. Decât cate-o melodie, din necesitate. Muzica îmi face rău, un rău visceral. Printre picături, trăiesc pe blog. Singura mea viață, în rest, o fantomă printre cei vii, asta sunt. Deși, parcă desprinsă din mine, dedublată, trăiesc și în afară, empatizez cu ceilalți, încerc să raspund provocărilor zilnice.

"Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți" spunea Octavian Paler și sigur avea dreptate. Cad și mă ridic. Iar și iar...  Nu știu de unde îmi extrag puterea, unde se află. În unele zile am din nou impresia că mă sfârșesc, că sufletul mi-a secat, de abia fac față figurației în propria viață.
...Și închei câte un astfel de episod automăgindu-mă că va trece.

Articolul l-am început de ieri. Eram la pământ. Apoi, înțelegând că și alții au nevoie de o îmbărbătare, am renunțat a-l finaliza. Am avut impresia că eu nu mai contez. Și poate chiar așa era.

Ce faceți când treceți printr-o perioadă grea? Când simțiți că orice gând, orice sentiment, orice efort, mai mare sau mai mic de a o depăși nu duce la nimic? În momentele acelea eu scriu despre mine, despre viață, despre natură...despre orice. Voi?

Tuesday, June 5, 2012

Iubesc chiar și când ar trebui să urăsc


Dupa cum am mai spus cu ceva vreme in urma, pana acum am participat la o singura leapsa pentru ca mi-a placut in mod special, fiind vorba despre muzica. 
Ilustrație de Mirela Pete
Acum cateva zile am primit de la Vienela o leapsa care din nou mi-a placut, despre copilărie, si cer scuze ca abia azi am reusit sa raspund. E o leapșă 2 in 1 provenită de la la Alyz şi Zdwuby.
Deci...sa trec la treaba, sa ma copilaresc putin!

1. Ce trăsnaie îţi vine în minte din vremea copilariei? 
Ohoho! Am facut atat de multe! O sa spun una grava de tot: a fost cat pe-aci sa dau foc la casa. M-am jucat intr-o anexa a casei cu niste chibrituri de la care, nu imi dau seama cum, s-au aprins aproape instantaneu niste bucati de  spuma de mare (poliuretanica). Imediat ce-am vazut ca se-ngroasa gluma am iesit si am strigat la mama. Noroc ca era pe-aproape! 
2. Care erau jucărioara şi jocul preferate?
O papusa, cam ca pentru majoritatea fetelor. Era o papusica de cauciuc, nu mai mare de 25 de cm, si-mi placea pentru ca o puteam imbraca cum voiam.  Ea nu se supara chiar daca mai greseam din croială hainutele. Eram si creator de moda si stilist pentru ea.
Jocul preferat a fost mult timp sotronul, cel cu 8 casute. Eram campioana. Asta asa, ca sa ma laud si eu ca tot am prins ocazia .
3. Ce sentimente ai păstrat de-a lungul timpului din copilărie?
Le am si acum in inventar pe toate: bucurie, tristete, manie, frica, dragoste. N-am putut insa pastra invidia, ura, sentimentele de inferioritate. Nu le-am pastrat fiindca nu le-am avut niciodata. Parintii mei nu m-au dotat cu ele, nici nu m-au invatat sa le cultiv. Cel mai frumos sentiment pastrat e dragostea pentru ca iubesc chiar si cand ar trebui sa urasc. Pentru ca, desi om matur, sunt la fel de naiva si increzatoare in oameni exact ca in copilarie.
4. Ce crezi despre generaţiile de copii de astăzi?
Ce sa cred? Nimic rau, doar ca mi se pare ca nu prea mai stiu sa se joace. Se joaca altfel, mai mult pe calculator, sunt mai insingurati, traiesc prea mult in case.
5. Consideri că un adult mai poate fi considerat copil?
Si da si nu. Poate fi, daca el vrea. Sau poate fi copil daca e barbat. Ei nu cresc niciodata. Tatal meu, care are o oarecare varsta, e si azi tot un copil. Unul mare.

Acestea fiind spuse pentru prima parte a lepsei (de la Alyz şi Zdwuby), se cuvine sa trec la second part.

1. Care este “dulcele” pe care l-ai mânca și acum?
Cred ca as mai vrea sa mananc ciocolată chinezeasca cu lapte (Plain Chocolate se numea) si șerbet de cacao adevarat. As mai vrea sa beau Brifcor.
2. Care au fost desenele tale preferate?
Cred ca Woody Woodpecker. 
3. Pe melodiile cui ai crescut “mare”?
Cine le mai stie? Nu-mi prea placea muzica din vremea aia. Stiu ca ma uitam la emisiunea in limba maghiara foarte des fiindca dadeau rock, da' n-as putea sa spun cine si ce canta.
4. Ce amintiri îți trezește guma Turbo?
Amintiri zero, n-am consumat guma niciodata. O singura data, doar din curiozitate, am incercat niste guma tigarete. Avea gust placut dar nu mi-a placut niciodata sa mestec. Asa ca m-au pierdut de client, nici azi nu mestec.
5. Cum ți-ai descrie copilăria în 3 cuvinte?
Fara griji = Fericire.

Ca si Vienela sunt curioasa si eu sa aflu ce fel de copii au fost: Aura Rusu, pandhoraa, AnielaMuTuLiCă, addicted, Moravuri, De vorba cu viataidei şi idei.
Oricine altcineva doreste sa preia leapsa e invitatul meu.

Wednesday, January 18, 2012

Mesaj catre tine: Pentru ca nu vreau sa uiti...


Poate ca era mai bine sa adorm pe veci in somn...m-am trezit insa si azi...mai trista decat ieri...

Mai trista decat alaltaieri...

...Si cu mult mai trista decat acum cateva luni...atunci cand...cand tu ai hotarat sa te imbolnavesti de uitare...

Cred ca este o boala grea...Am cautat cu infrigurare sa citesc despre ea. Si am aflat cu groaza: nu exista niciun leac. E cumplita, pare incurabila.
Ce ma macina zi de zi si, mai ales, noapte de noapte, cand oricum nu prea dorm, este ce s-a intamplat cu amintirile tale despre mine...Amintirile tale in care locuiam eu. Oare le-ai aruncat ?...Si pe unde ?

Eu imi imaginez ca au ajuns in Recycle bin-ul gandurilor tale...si ma tot gandesc...oare nu-i posibila comanda "Restore all items"? Naiva, cum numai tu ma stii, ma iluzionez ca ar da rezultate...ca ar merita incercat...

Caci, da, as incerca sa le salvez...apoi sa ti le returnez impachetate frumos in hartie poleita...cu inimioare si cu funda rosie ca sangele ...Pentru ca nu vreau sa uiti...

Nu vreau sa uiti cum ne-am cunoscut, in sfarsit, in acea seara desi, de aproape un an, ne tot "ciocneam" in diverse imprejurari...
Cum nu vreau sa uiti nici clipa in care ti-am spus ca eu nu-s ca niciuna dintre cele care mai poposisera prin viata ta pana atunci, o ora...o zi sau poate mai mult... Si n-am fost. Si nu voi fi. Pentru ca tu erai sufletul meu pereche...

Nu vreau sa uiti cat de mult te-am iubit si ca uneori m-am umilit...nu din lipsa de demnitate ci doar din mult prea multa iubire.

Nici cat de multe ti-am iertat nu vreau sa uiti...si nici ca ti-am fost unicul sprijin in clipele dificile...care n-au fost putine.

Si nu vreau sa uiti cum ma abandonam tie...cum ma pierdeam in bratele tale...pana la contopire...
Cum simplul fapt ca ma atingeai...ca ma imbracai in zambetul tau... ma facea sa ma simt frumoasa, speciala... unica...femeia ta...

Mai tin la niste amintiri: muzica pe care-o ascultam impreuna. E inca ceva ce-mi doresc cu disperare sa tii minte. Ma bazez pe multimea de CD-uri si DVD-uri pe care ti le-am daruit... vor fi complicele mele...stiu ca pe ele nu le vei arunca in acel cos...esti prea materialist ca s-o faci...

Spre deosebire de tine insa...eu vreau s-o uit. In orice secunda in care mi-ating sufletul, fie chiar si franturi minuscule din muzica "noastra”, imi provoaca o profunda stare de rau. In momentele acelea as da o lege ca muzica transmisa in eter sa fie prohibita...Pentru ca instantaneu, muzica, aproape toata acea muzica, se asociaza cu un zambet, cu o atingere, o soapta...cu un sarut...cu o replica...cu ceva numai "al tau" ori numai "al nostru"...vreau s-o uit...si cu ea toate gesturile dureroase... De cand ai plecat nu mai ascult muzica nu pentru ca nu vreau ci pentru ca imi este imposibil. Sufletul meu...este in doliu. Agonia lui respinge orice urma din fosta fericire...

Si, mai ales, sa nu uiti ca asa cum esti acum...cum sunt acum...este pentru ca ne-am intalnit...

Nimic nu vreau sa uiti, dragul meu. Ca sa te bantuie tandru amintirile...sa loveasca soptit la poarta sufletului tau...sa-ti apara precum ingerii in vise...

Sa nu ma uiti.

Mi s-a spus ca ceva nu-i in regula cu mine...ca nu-i firesc sa nu-ti doresc raul... unii m-au suspectat ca as fi falsa.
M-am resemnat. E greu de inteles, de explicat...si am obosit sa ma justific....Eu sunt fericita ca nu m-am inrait, ca am pastrat in mine un suflet ca de copil. Nu pot dori raul omului langa care am trait fericirea de a iubi total...langa care am visat...

Se spune ca Iubirea ar trebui sa fie o binecuvantare. Chiar daca pentru mine, iubirea asta n-a fost decat un blestem...si-a devenit o lacrima cat un ocean...o tristete cat eternitatea...cel putin, am avut-o. Unii poate ca n-o intalnesc niciodata...

Si totusi...
Poate ca azi era mai bine sa adorm pe veci in somn...sau sa ma trezesc intr-o alta viata...