Wednesday, August 15, 2012

Daria

sursa
Latratul catelusului nostru m-a facut atenta. La poarta se afla o femeie, al carei chip se zarea partial. In timp ce ma indreptam spre acolo, ma gandeam, imi cautam prin cutiutele cu amintiri. Nu stiam cine era. Am deschis poarta si am zambit. Au trecut pret de doua sau trei secunde. Nu recunosteam persoana. Apoi, cand era gata sa intreb pe cine cauta, a deschis ea gura, mi-a zis pe nume, si a zambit, la randul ei. Doar vocea, neschimbata, desi altfel, mi-a dezvaluit ca in fata mea se afla prietena mea cea mai buna din liceu. Pe care nu am recunoscut-o, atat era de schimbata. 

Trupul imputinat, aproape injumatatit fata de cum mi-o aminteam de la ultima intalnire, cu vreo sapte ani in urma, chipul trist si extrem de obosit, incredibil de imbatranit, m-au facut sa ma cutremur pentru o clipa. Mi-am stapanit insa instantaneu tremurul imperceptibil al vocii si sper din suflet ca expresia de surpriza (si de ingrijorare), care trebuie sa-mi fi aparut pe fata, sa nu ma fi tradat.

Era doar piele si os. M-a durut sufletul instantaneu si lacrimile-mi curgeau in rauri interioare. Vorbeam, dar parca nu-mi
recunosteam vocea. Zambeam, dar simteam ca acela nu era zambetul meu. Ma rugam intruna ca gesturile sa nu ma tradeze. 
Incercase sa ma sune pe mobil, sa ma anunte ca vine la mine, avea numarul meu de atunci, de cand ne intalnisem ultima data. Cum tin telefonul mai mult inchis, nu a reusit. Si a riscat sa vina direct acasa la mine.

Zambetul ei, unul foarte trist, obosit, ca de sfarsit de lupta, vocea stinsa... Aproape ca nu mai aminteau de cea care fusese.
Nu era singură. O insotea un fluturas de fetita, dragalasa si putin cam timida, dar care atunci cand i s-a spus: "Uite, mami, ea este colega mea, despre care ti-am povestit.", fetita mi-a spus simplu si respectuos "Săru' mâna" si cum eu m-am inclinat catre ea sa o imbratisez, a sarit sa ma pupe pe obraz.
Stiu, nu se facea sa stam in poarta, dar inlemnisem acolo. M-am trezit din toata aceasta stare si m-am scuturat de nedumerirea care inca ma incerca. Le-am invitat de urgenta in curte, cerandu-mi mii de scuze. 

Nu mai ținusem legătura. Ne întâlnisem ultima dată atunci, cu șapte ani în urmă. Aflasem, de la mama ei, cu care mă mai întâlneam din cand în cand, destul de rar, ca avea o fetiță. Atunci când aflasem, fetița avea deja trei ani. Si că se afla tot acolo, în orașul in care se stabilise dupa terminarea facultatii. Si unde eu stiam ca-i mergea bine. Am avut atunci intentia sa o sun, dar cum pe atunci viata mea era intr-o furtuna continua, am tot amanat. Ceea ce-mi povestea insa acum, asezate linistit in jurul mesei, ma lăsa fara cuvinte.

Fetita are acum cinci ani. Dupa ce a nascut-o si dupa concediul de maternitate, n-a mai fost reprimita la vechiul loc de munca. De atunci era acasa, fara sa mai fi reusit sa gaseasca ceva de lucru. Se lupta cu saracia de peste trei ani. Economiile pe care le mai avusese se dusesera in primul an si jumatate.
A incercat cu disperare sa-si gaseasca ceva de lucru, nu numai pentru ca nu era obisnuita sa nu aiba o ocupatie, ci si pentru ca, avand responsabilitatea unui copil, avea nevoie de o sursa de existenta. Orasul in care locuieste are piata muncii aproape inchisa. Si, fiind femeie singura, cu un copil, pe care nu are posibilitatea sa-l dea la camin, neavand bani, n-a putut gasi nici loc de munca. Doar sa tina contabilitatea unei mici firme de comert, dar care fiind criza, nu-si permite sa-i plateasca mai mult de 300 de lei pe luna. Si toate contributiile catre stat aferente unui salariu minim pe economie. 

Fetita, dragalasa si cuminte, ca un ingeras, mi-a cerut o minge. I-am adus si ne-am jucat putin amandoua. Nu prea avea copii cu care sa se joace acolo, in blocul in care locuiau. Acolo stateau mai mult batrani. Reusise sa o dea in primavara asta la o gradinita care costa mai putin, doar 60 lei pe luna, dar la veniturile ei era si asta prea mult. O gradinita gratuita nu exista in oras. Fara a discuta de cele tip camin, pentru care era nevoie de 170 de lei lunar.

Daria era vesela, ca orice copil. Dar si timida, retrasa. Le-am servit cu limonada si cu biscuiti, alune, saleuri, ceea ce aveam la indemana atunci. Am adus si o ciocolata mare, amaruie, pentru cea mica. Abia au acceptat, fetita de-abia a mancat doar biscuiti. Am tot rugat-o pe Daria sa manace si altceva. Nu a vrut, era obisnuita cu lucruri simple, cum mi-a explicat prietena mea, cea intoarsa miraculos acasa.
Am mers cu cea mica la vecini sa vada o vițelușă, am vizitat gradina de legume. Ne-am jucat cu catelul, cu motanul. I-am aratat gainile. Lucruri care au bucurat-o nespus pentru ca erau noutati.

Toata bucuria ei ca reusise sa aiba un copil al ei, numai al ei, dupa o relatie esuata, din care nu s-a ales cu nimic, toata acea prima fericire cand a aflat ca are o fetita...a disparut, s-a transformat in anii acestia intr-o adanca tristete. Tristetea si amaraciunea ca are un copil caruia stie ca nu are ce-i oferi. S-a hotarat sa plece din orasul acela neprietenos, sa se intoarca acasa. E capabila sa lucreze orice, chiar si la banda, sa faca abstractie de faptul ca are studii superioare, numai sa poata gasi ceva de lucru. Acasa, mama ei in varsta si un frate, si el necajit, cu un loc de munca sezonier, nu o pot ajuta cu prea multe. Decat cu supravegherea fetitei, totusi nu putin lucru, in situatia actuala.

Desi-si iubeste fetita ca pe ochii din cap, stie ca-i e o povara. Dulce, dar povara. Si se simte grozav de vinovata.
Incet-incet, acel puzzle din care nu intelesesem mai nimic, se intregea. Din ceea ce povestea pricepeam tot ceea ce se intamplase cu ea. De ce devenise de nerecunoscut. 

...Sunt deja zece zile de atunci si nu-mi iese din minte drama pe care o traverseaza. De aceea am publicat acea scrisoare din trecut ieri, care poate a parut fara noima. E o scrisoare pe care mi-a înmânat-o spre sfarsitul clasei a zecea. Scrisoare despre care n-am vorbit niciodata cu ea. Așa am crezut eu ca e bine si a fost... Pentru ca acea despartire a venit mult mai tarziu, abia dupa terminarea facultatii...

35 comments:

  1. Unele povesti de viata sunt sfasietoare. Nici nu stii pentru care dintre ele sa plangi mai tare.
    Le doresc din toata inima sa aiba mai mult noroc de acum inainte, sa nu mai sufere.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eu sunt si acum tulburata. Zicea ca pleaca sa incheie ce socoteli mai are prin orasul acela si ramane apoi in casa parinteasca. N-am mai vorbit de atunci. N-am sunat-o fiindca stiu cand cineva vrea sa fie sunat si cand nu...
      Oricum a ramas ca ma cauta ea dupa ce termina si se mai linisteste.

      Delete
  2. Foarte trist ce poate face viata uneori din oameni. Le doresc, Dariei si celei mici mult noroc, sa treaca aceasta încercare cu bine. In ani mei de scoala generala am fost 3 prietene, eu(olanda) Teodora(doctor ro) si Daria(doctor canada)... Mai tinem legatura si acum, nu asa în ficare saptamana dar nu uitam nici-o data zilele de nastere!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa este, e foarte trist. Daria e fetita, Minnie.
      Nu stiu cat noroc vor avea. Uneori, daca te nasti fara...
      Viata ne-a despartit. Asa a fost sa fie. Nu s-a intamplat sa ne mai intalnim decat rar. Mai aflam cate ceva de la mama ei si de la inca doua surori pe care le are.

      Delete
    2. Sorry, din viteza am scris pe dos, am vrut sa zic "Dariei si mamei ei", dar eram cu gandul la copila..

      Delete
    3. E OK, Minnie. Chiar imi place mult numele fetitei si n-am vrut sa ramana ca neintelegere :)

      Delete
  3. Nu vreau sa se interpreteze ceea ce zic, dar se vede un copil care nu prea a avut noroc ... stie sa se bucure de viata, de cele mai simple lucruri (de ex. animalele de care ziceai, gradina) ... cat despre ele doua impreuna si eu le doresc numai bine. Intotdeauna un copil vine cu mari sacrificii si ea este de admirat ca a avut curaj sa ajunga si pana aici. Bravo ei si le urez o viata mai usoara si fericire.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu, stai linistita. Da, fetita s-a bucurat de toate lucrurile simple, i-au placut animalele, fiindca a fost crescuta la bloc, in centrul unui oras unde n-a vazut mai deloc animale.
      Poate ca li se va schimba soarta. Ar fi bine. Desi ea e sfarsita si sfasiata de griji si de nefericire...
      Multumesc pentru gandurile bune.

      Delete
  4. e covarsitoare postarea aceasta! e o trezire a celor amortiti care se plang pt toate nimicurile, cand altii poarta pe umeri asemenea greutati! e ingrozitoare drama ei....si chipuri atat de uscate si de triste sunt o multime pe strazi...si ma gandesc ca si ei trec prin incercari asa mari...Traim intr-o societate bolnava, in care nu exista asistenta sociala, dar exista taxe, impozite si CAS-uri luate din salariu luna de luna...Chiar nu am cuvinte...Durerea prietenei tale e mult mai mare decat o mie de cuvinte...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mona, daca ai fi vazut-o...
      Daca ai fi vazut-o acum si in urma cu cativa ani...te-ai fi curemurat si tu... E doar o umbra, si plang si acum. Dar nu abandoneaza lupta. Sigur ii va fi ceva mai bine. Macar putin.
      Nici n-am putut sa scriu imediat povestea...m-am tot chinuit de mai bine de o saptamana s-o scriu... dar mi-a fost greu. Ma apuca plansul de fiecare data.

      Delete
  5. O poveste foarte trista care poate fi povestea oricarei femei din Romania. Traim vremuri foarte grele, locurile de munca sunt foarte dificil de gasit. Degeaba neaga unii cu inversunare, in viata trebuie sa ai si un dram de noroc...
    Sper sa le fie mai bine oriunde le vor purta pasii...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asta e partea si mai proasta: ca povestea asta se poate multiplica, la nesfarsit si fara nicio problema, in zilele noastre si in tara noastra.
      :(((

      Delete
    2. Da, Nice, poate fi a multor femei. Sunt de acord: fara un dram de noroc, uneori degeaba te zbati. Nimic pare sa nu functioneze.
      Si eu sper. Le voi sprijini cat voi putea. Multumesc pentru cuvintele frumoase.

      Delete
    3. Intuneric, si tu ai dreptate. Povestea cred ca e deja multiplicata. Nu exista programe care sa ajute mamele aflate in astfel de situatii. Exista niste mici asociatii care nu pot face mai nimic. Si este grav ca lucrurile, in societatea romaneasca, nu merg deloc spre bine.

      Delete
  6. M-a intristat mult povestea ta... Mai ales ca am o prietena in aceeasi situatie care mai ieri imi plangea pe umar, slabita, vlaguita, cu copil mic, fara barbat, fara serviciu...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Fiindca e foarte trista, Dana. Si mai ales fiindca ti-a adus imediat in fata ochilor pe prietena ta, aflata in necaz. Din pacate, cred ca sunt multe povesti ca aceasta.
      Prea multe...

      Delete
  7. Toata drama asta are punct de plecare intr-o decizie luata prost si impulsiv, fara o analiza amanuntita: sa aiba un copil numai al ei, condamnat din start sa n-aiba un tata si siguranta zilei de maine. Ce copil merita asta? Eu nu judec pe nimeni, si eu sunt mai mult impulsiva decat rationala, dar numai cand decid strict pentru mine, fara sa implic pe altii. Ii doresc tot binele din lume si Dariei si mamei sale, poate ca si-a ispasit greseala si va iesi soarele si pe ulia lor.Traim intr-o lume nedreapta si ne olatim prea scump greselile si le platesc mai ales cei fara nici o vina...

    ReplyDelete
    Replies
    1. e usor de judecat, greu de inteles si sustinut. Copilul este darul lui Dumnezeu, nu e o greseala. Iar oamenii se schimba intr-o zi, nu stiu niciodata ce se poate intampla.

      Delete
    2. Adelina, draga mea, asta se intampla tocmai pentru ca suntem o societate bolnava, unde nimic nu functioneaza. Ar trebui sa existe si pentru o femeie singura posibilitati sa-si poata creste copilul. Foarte bine se putea intampla sa ramana vaduva sau sa fie parasita si sa nu primeasca nicio pensie alimentara, fiindca stiu destule cazuri, deci nimic neobisnuit. Era in aceeasi situatie...din pacate. Si cu o mare trauma.
      In fine, asa e, a luat o hotarare egoista, ca toate hotararile mari pe care le luam in viata, insa eu cred ca si cei care au concediat-o imediat ce au gasit o ocazie si pentru care lucrase ani buni au fost fara inima. Concediul de maternitate se dovedeste in ziua de azi o astfel de ocazie. Din pacate...

      Delete
    3. Arakelian, draga mea, si tu ai dreptate. De fapt, toata lumea are. Sunt cazuri si cazuri. Ceva ce azi pare valabil...maine nu mai e...

      Delete
  8. O poveste trista...Imi pare rau pentru prietena ta si pentru micuta Daria. Le doresc noroc, vor veni si zile mai bune sa speram curand!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate va fi ceva mai bine. Tot omul spera. Nimeni nu vrea sa se gandeasca la ceva rau. Iti multumesc si in numele lor.

      Delete
  9. Ani de zile am trait in mizerie neagra, acum nu imi aduc aminte ce am mancat dimineata dar cand inchid ochii imi aduc aminte tot din acea perioada.
    Adresa mea e : rnicolaescu@gmail.com
    Imi poti spune varsta fetitei si o adresa sigura?
    Multumesc anticipat!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ti-am raspuns in privat, Robert.
      Pentru putin. Eu ar trebui sa iti multumesc si o si fac si in numele lor.

      Delete
  10. E ceva atât de trist încât nu am cuvinte să comentez... Mă gândesc acum cât de multe femei or fi în această situație. Și mă mai gândesc că, totuși, la noi asistența socială este egală cu zero.

    ReplyDelete
  11. Stii ce este minunat? Ca se au una pe cealalta si din cate inteleg au si o familie - care, chiar daca nu material, macar sufleteste le pot sprijini si iubi. Si asta e enorm. Sanatate sa fie!
    Si apoi, datorita tie sunt sigura ca vor mai fi multe persoane care vor intinde o mana si o vor sustine sa mearga mai departe pentru ea, fiica ei minunata si familie si acest lucru o va ajuta sa isi regaseasca zambetul:).
    Imi poti scrie pe mail? Nu gasesc adresa ta!
    copilarim[@]gmail[.]com
    cu drag,
    rux

    ReplyDelete
  12. ce varsta are fetita?

    ReplyDelete
  13. Cutremurătoare întâmplare! Mă gândesc cum te-ai simţit când nu ai recunoscut-o pe cea mai bună colegă de şcoală... Of, viaţa asta, ce lecţii dure ne dă uneori şi ce "noroc" au unii de grele suferinţe şi încercări... Important este să ne fim alături, unii altora, căci şi cel mai mic ajutor este nepreţuit!
    Îi doresc numai bine colegei tale!

    O zi cât mai frumoasă! :-)

    ReplyDelete
  14. Draga mea, ele au nevoie de ajutorul celor care îl pot oferi. Postarea ta face posibil, iată, acest ajutor.
    Te voi suna. Să ai o zi bună, suflet minunat! :)

    ReplyDelete
  15. Am citit cu sufletul la gura.....
    Sper ca doamna sa isi gaseasca de lucru si sa ne dai vesti bune. Apropo -contabilii buni sunt greu de gasit. Eu o am pe-a mea (prietene buna) si-mi e de un real ajutor.
    Daca e contabila, poate-si mai gaseste firme si isi intregeste macar putin ...nimicul pe care il are acum.In plus, ar putea lucra de acasa . Chiar imi pare rau :(

    ReplyDelete
  16. Dumnezeu sa-i de-a sanatate si putere ca sa-si creasca fetita si un loc de munca stabil.
    Atat cat poti, stiu ca ii vei fi alaturi si o vei ajuta si asta conteaza inestimabil de mult.
    Mi-ar place sa avem vesti bune desprea ea curand!
    Numai bine!

    ReplyDelete
  17. Foarte frumos scris, dar mult prea trist.:( E ...no comment!

    ReplyDelete
  18. Buna ziua.

    Va rog sa-mi scrieti la claudia_groza@yahoo.com o adresa unde pot trimite ajutoare.

    Multumesc pentru lectia de viata invatata de aici. :)

    ReplyDelete