Daria

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/08/daria.html

sursa

Latratul catelusului nostru m-a facut atenta. La poarta se afla o femeie, al carei chip se zarea partial. In timp ce ma indreptam spre acolo, ma gandeam, imi cautam prin cutiutele cu amintiri. Nu stiam cine era. Am deschis poarta si am zambit. Au trecut pret de doua sau trei secunde. Nu recunosteam persoana. Apoi, cand era gata sa intreb pe cine cauta, a deschis ea gura, mi-a zis pe nume, si a zambit, la randul ei. Doar vocea, neschimbata, desi altfel, mi-a dezvaluit ca in fata mea se afla prietena mea cea mai buna din liceu. Pe care nu am recunoscut-o, atat era de schimbata. 

Trupul imputinat, aproape injumatatit fata de cum mi-o aminteam de la ultima intalnire, cu vreo sapte ani in urma, chipul trist si extrem de obosit, incredibil de imbatranit, m-au facut sa ma cutremur pentru o clipa. Mi-am stapanit insa instantaneu tremurul imperceptibil al vocii si sper din suflet ca expresia de surpriza (si de ingrijorare), care trebuie sa-mi fi aparut pe fata, sa nu ma fi tradat.

Era doar piele si os. M-a durut sufletul instantaneu si lacrimile-mi curgeau in rauri interioare. Vorbeam, dar parca nu-mi
recunosteam vocea. Zambeam, dar simteam ca acela nu era zambetul meu. Ma rugam intruna ca gesturile sa nu ma tradeze. 

Incercase sa ma sune pe mobil, sa ma anunte ca vine la mine, avea numarul meu de atunci, de cand ne intalnisem ultima data. Cum tin telefonul mai mult inchis, nu a reusit. Si a riscat sa vina direct acasa la mine.

Zambetul ei, unul foarte trist, obosit, ca de sfarsit de lupta, vocea stinsa... Aproape ca nu mai aminteau de cea care fusese.

Nu era singură. O insotea un fluturas de fetita, dragalasa si putin cam timida, dar care atunci cand i s-a spus: "Uite, mami, ea este colega mea, despre care ti-am povestit.", fetita mi-a spus simplu si respectuos "Săru' mâna" si cum eu m-am inclinat catre ea sa o imbratisez, a sarit sa ma pupe pe obraz.

Stiu, nu se facea sa stam in poarta, dar inlemnisem acolo. M-am trezit din toata aceasta stare si m-am scuturat de nedumerirea care inca ma incerca. Le-am invitat de urgenta in curte, cerandu-mi mii de scuze. 

Nu mai ținusem legătura. Ne întâlnisem ultima dată atunci, cu șapte ani în urmă. Aflasem, de la mama ei, cu care mă mai întâlneam din cand în cand, destul de rar, ca avea o fetiță. Atunci când aflasem, fetița avea deja trei ani. Si că se afla tot acolo, în orașul in care se stabilise dupa terminarea facultatii. Si unde eu stiam ca-i mergea bine. Am avut atunci intentia sa o sun, dar cum pe atunci viata mea era intr-o furtuna continua, am tot amanat. Ceea ce-mi povestea insa acum, asezate linistit in jurul mesei, ma lăsa fara cuvinte.

Fetita are acum cinci ani. Dupa ce a nascut-o si dupa concediul de maternitate, n-a mai fost reprimita la vechiul loc de munca. De atunci era acasa, fara sa mai fi reusit sa gaseasca ceva de lucru. Se lupta cu saracia de peste trei ani. Economiile pe care le mai avusese se dusesera in primul an si jumatate.

A incercat cu disperare sa-si gaseasca ceva de lucru, nu numai pentru ca nu era obisnuita sa nu aiba o ocupatie, ci si pentru ca, avand responsabilitatea unui copil, avea nevoie de o sursa de existenta. Orasul in care locuieste are piata muncii aproape inchisa. Si, fiind femeie singura, cu un copil, pe care nu are posibilitatea sa-l dea la camin, neavand bani, n-a putut gasi nici loc de munca. Doar sa tina contabilitatea unei mici firme de comert, dar care fiind criza, nu-si permite sa-i plateasca mai mult de 300 de lei pe luna. Si toate contributiile catre stat aferente unui salariu minim pe economie. 

Fetita, dragalasa si cuminte, ca un ingeras, mi-a cerut o minge. I-am adus si ne-am jucat putin amandoua. Nu prea avea copii cu care sa se joace acolo, in blocul in care locuiau. Acolo stateau mai mult batrani. Reusise sa o dea in primavara asta la o gradinita care costa mai putin, doar 60 lei pe luna, dar la veniturile ei era si asta prea mult. O gradinita gratuita nu exista in oras. Fara a discuta de cele tip camin, pentru care era nevoie de 170 de lei lunar.

Daria era vesela, ca orice copil. Dar si timida, retrasa. Le-am servit cu limonada si cu biscuiti, alune, saleuri, ceea ce aveam la indemana atunci. Am adus si o ciocolata mare, amaruie, pentru cea mica. Abia au acceptat, fetita de-abia a mancat doar biscuiti. Am tot rugat-o pe Daria sa manace si altceva. Nu a vrut, era obisnuita cu lucruri simple, cum mi-a explicat prietena mea, cea intoarsa miraculos acasa.

Am mers cu cea mica la vecini sa vada o vițelușă, am vizitat gradina de legume. Ne-am jucat cu catelul, cu motanul. I-am aratat gainile. Lucruri care au bucurat-o nespus pentru ca erau noutati.

Toata bucuria ei ca reusise sa aiba un copil al ei, numai al ei, dupa o relatie esuata, din care nu s-a ales cu nimic, toata acea prima fericire cand a aflat ca are o fetita...a disparut, s-a transformat in anii acestia intr-o adanca tristete. Tristetea si amaraciunea ca are un copil caruia stie ca nu are ce-i oferi. S-a hotarat sa plece din orasul acela neprietenos, sa se intoarca acasa. E capabila sa lucreze orice, chiar si la banda, sa faca abstractie de faptul ca are studii superioare, numai sa poata gasi ceva de lucru. Acasa, mama ei in varsta si un frate, si el necajit, cu un loc de munca sezonier, nu o pot ajuta cu prea multe. Decat cu supravegherea fetitei, totusi nu putin lucru, in situatia actuala.

Desi-si iubeste fetita ca pe ochii din cap, stie ca-i e o povara. Dulce, dar povara. Si se simte grozav de vinovata.

Incet-incet, acel puzzle din care nu intelesesem mai nimic, se intregea. Din ceea ce povestea pricepeam tot ceea ce se intamplase cu ea. De ce devenise de nerecunoscut. 

...Sunt deja zece zile de atunci si nu-mi iese din minte drama pe care o traverseaza. De aceea am publicat acea scrisoare din trecut ieri, care poate a parut fara noima. E o scrisoare pe care mi-a înmânat-o spre sfarsitul clasei a zecea. Scrisoare despre care n-am vorbit niciodata cu ea. Așa am crezut eu ca e bine si a fost... Pentru ca acea despartire a venit mult mai tarziu, abia dupa terminarea facultatii...