Parfum necunoscut

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/08/parfum-necunoscut.html

Bucureștiul noaptea

- Salut, Ovi! Ce mai spui? Ce mai faci?

- La datorie! îi răspunse și zâmbi, cu toată fața. Un zâmbet larg, ce-i făcea vagi gropițe în obraji.

- Ești de mult? se interesă brunetul înalt și corpolent.

- Abia ce-am venit, de vreo oră. Am lucrat numai noaptea săptămâna asta...Sunt cam obosit.

Nu prea erau clienți la ora aceea. Știa. Mai vorbeau, mai glumeau între ei. Ce sa facă? Rămăsese pe față cu un zâmbet abia schițat. Hmm...Curând se făceau doisprezece ani de când își alesese meseria asta. Curând, adică peste aproape două luni. Acum doisprezece ani credea că n-are sa facă mulți purici în taximetrie. Picase de două ori la Automatică și azi se gândea ce-i trebuise lui facultatea aia. Poate pentru că îl îndemnase tatăl lui, pe vremea aceea șef de secție într-o uzină mare. A lucrat apoi vreo 2 ani în uzină. Pana ce uzina s-a închis. Nu știa cum dintr-odată nu mai erau comenzi. De fapt
tatăl lui aflase, fie-i țărâna ușoară. Poate și de inima rea se stinsese în urmă cu aproape trei ani, pensionat forțat înainte de vreme.

Pe atunci avea un amic taximetrist. Rămas fără serviciu s-a gândit să încerce și el. Prima mașină i-a dat-o taică-său. Nici nu s-a îmbogățit dar nici nu i-a mers rău. Încet, încet, amăraciunea că nu reușise la facultate s-a estompat. Nu se mai simțea un ratat. 

Bulevardul Magheru noaptea

Îi plăcea meseria asta. Probabil că fusese făcut pentru taximetrie. Era un bun psiholog, știa ce și când să vorbească cu clienții, citise destul la viața lui, făcea față oricărei conversații, și, mai ales și foarte important, știa când să tacă. Nu oricine rămânea mult în branșă. Unii rezistau câteva luni, alții un an-doi, alții, cei ca el, ajunseseră să aibă o adevărată carieră. Era deja veteran. 

Chiar îi plăcea. Cunoștea tot orașul. Aproape la perfecție. Ar fi făcut în orice clipă o hartă a marelui oraș, fie și numai după parfumurile străzilor. Aproape orice străduță îi evoca câte-o amintire, vântul îi aducea în orice clipă mirosurile, parfumurile. Avea convingerea că prin mirosuri putea localiza imediat orice în spațiu, în timp chiar.

Bucureștiul, ca orice uriașă rețea de străzi, îl ducea adesea în zonele florăriilor în aer liber. Acolo orașul mirosea  a verde, a apă, a flori. A flori tropicale dar și a flori de tei, dar parcă și de camp, mai ales vara. 

Cartierele cu case mari și bogate miroseau  a petreceri stralucitoare, a parfumuri grele, a băuturi fine și a tutun. Dacă era să sintetizeze, miroseau a fete frumoase și a distractie, a veselie. A mașini scumpe și motoare.

A petreceri miroseau si cartierele rezidențiale dar altfel de petreceri. Acolo mirosul de verde, de apa și de lux se întindea pe spații largi.

Unele dintre străzile Bucureștiului miroseau însă a cauciuc și cărbune, a piele, a piatră. Dar și a fum ințepător, fum cald, fum rece. Tutun dar și bere...mai scumpă, mai ieftină.

În zilele caniculare, în zonele sale aglomerate, orașul mirosea a transpirație. Condimentată, încinsă. Puțin a usturoi, ceapă, piper ori muștar. A shaorma. A Orient. A mosc. Nu degeaba România se află la Porțile Orientului. Asta se simte și în aer. Cum să nu se simtă mirosurile de fum cenușiu, de lemne arse, de piele, parcă pârlită ori afumată?

Când trecea prin zonele cu spălătorii de mașini nările îi vibrau de mirosuri de detergenti, de parfumuri specifice. Mirosurile acelea le avea bine imprimate în memoria olfactivă, petrecuse ore întregi pe-acolo.

Zonele industriale nu-i plăceau, dar și ele făceau parte tot din parfumul acela al străzilor bucureștene. Erau mirosuri cam neplăcute, de chimicale, de clei de oase parcă sau de pește. Știa că nu de pește era vorba dar din amestecul de mirosuri asta rezulta. 

Cel mai mult îi plăcea când trecea pe lângă o fabrică de panificație. Mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor sau de biscuiți dulci, vanilați, îl transporta automat în copilărie. Își iubea la nebunie copilăria. Fusese o copilărie fericită.

Toate gândurile astea îi treceau fulgerător prin minte. N-avea chef de vorbă deși îl mai provocaseră băieții la discuții. Le zâmbea și le dădea de înțeles că n-are chef, că nu e-n apele lui.

Aeroportul Henri Coandă

Era o zi de iunie. Destul de caldă. Poate prea, deși deja se lăsa seara. Era o seară ca aceea. Mereu își amintea seara aceea, mai ales în iunie. Mirosea la fel. La fel nu prea avea clienți. 

Se  întorcea de la o cursă într-un cartier indepărtat. Acolo, pe un trotuar, în întunericul orei 23, aștepta o fată. O fată imbrăcată mult prea elegant pentru acel cartier, având o geantă de voiaj destul de mare și o poșetă. O fată frumoasă, se vedea chiar și prin întuneric. A oprit în dreptul ei deși fata nu îi făcuse vreun semn. A coborât geamul, a salutat-o și a întrebat-o ce așteaptă și dacă o poate ajuta cu ceva. Fata, i-a zâmbit, parcă fericită că o băga cineva în seamă. Cine știe de când aștepta acolo? 

I-a spus, puțin cam încurcată, că ar trebui să ajungă la aeroport. Dar că nu crede că mai are cu ce la ora aceea. A întrebat-o cum de a ajuns acolo. Fata, probabil jenată de vreo încurcătură cu ceva mijloace de transport greșit luate, nu i-a spus. Doar că trebuie să ajungă în noaptea aceea la aeroport. Neapărat.

Au discutat prețul drumului (fata știa despre țeparii de aeroport). A urcat în mașină și au pornit către aeroport. Trăgea cu coada ochiului la ea. Era frumoasă, așa cum până și întunericul i-o spusese. Avea un nas puternic, dar trăsăturile erau dulci, fine, cu obraji prelungi, pomeți ridicați, tenul alb. Părul castaniu închis, ondulat natural. Nu prea lung, până la umeri. Și niște ochi negri, pătrunzători, care te topeau. Iar zâmbetul...el făcea de fapt toți banii. Buzele, roșii, de-un roșu stins, erau frumoase, perfect conturate, ca ale actrițelor din perioada interbelică. Sigur, poate că nu era perfectă dar în noaptea aceea de iunie el așa o vedea. În plus, hainele, părul, mâinile...toate emanau un parfum fin, delicat, de-o feminitate tulburătoare.

Nu părea prea vorbăreață ori poate din cauză că nu-l cunoștea. A întrebat-o la ce oră are plecarea. Trebuia să fie in aeroport pînă la ora 5, cel mai tarziu. Nu era nici miezul nopții. I-a cerut permisiunea să oprească undeva, lângă o stație de benzină. Fata a fost de acord. Timp avea. Acolo au stat mai mult de o oră. Vorbind, pur si simplu. A mers și a luat două cafele de la magazinul stației. Simțea că nu putea să-i dea drumul. Că vrea să afle cât mai multe despre ea. Și a aflat. Că în drum se va întâlni cu cineva, un bărbat, cu care va merge într-un fel de excursie. Într-o țară pe care nu i-a spus-o. Nu i-a spus nimic concret, își dădea seama acum, fata se pricepea să vorbească plăcut despre orice. Căci ținea minte până azi aproape tot ce vorbiseră. Nu uitase mai nimic. Nici cum el insistase să-i dea numărul lui de telefon, să-l sune când se întoarce, peste o săptămână. Și nu uitase că-i dăruise o jucărie din aceea de mașină, sub forma unui papucel, roz cu bleu. Pe care i-a scris numele lui și numărul de telefon, cu pixul. Parcă era un băiețel îndrăgostit. Nici s-o atingă n-ar fi îndrăznit, atât era de serioasă, deși fața ei era plină de zâmbet. Uitase și că era de fapt plecat să facă bani. Până la urmă a dus-o la aeroport. Trebuia. Nici bani n-a putut să-i mai ia desi fata a insistat. Mai mult, simțea și el că se amăgea. Dar parfumul ei îl amețise, frumusețea ei la fel. Și faptul că o ghicea a fi o persoană foarte caldă. Din păcate...o întâlnise prea târziu. Oftă. Se întoarse din trecut. Și azi regreta...

Îl abordă un client. Voia la aeroport. Exact unde-i era lui gândul. Amabil dar rece și profesionist l-a invitat să urce. Omul era extrem de tăcut, n-a întrebat decât despre tarif. L-a dus la Plecări. Un ins fără bagaje, decât cu o servietă de foarte bună calitate.

La Sosiri mai era până să fie primul. Aterizase un avion. Peste scurt timp, dintre oamenii sosiți, către el se îndreptă o femeie înaltă, elegantă, căreia nu reușea să-i ghicească vârsta. Undeva intre 40 și 50 de ani, poate. Voia să ajungă la un hotel central.

Tot drumul îl învăluiră valuri de căldură. Valuri de miresme încântătoare. De flori, parcă de iasomie. Ba nu, de frezie. Ori de crin. Sau de zambile? De lăcrămioare, de trandafiri?! Se tulburase complet. Uneori părea ca femeia elegantă din taxiul lui mirosea amestecat, ca toate acele flori pline de parfum. Și parcă, peste toate, îl învăluia căldura parfumată de mosc.

Ajunseseră în fața hotelului.

- O clipă, vă rog! Înainte de a coborî, am să vă rog ceva. Sunteți amabilă să-mi raspundeti la o intrebare? Aproape ca se bâlbâia, folosea aceleași cuvinte și nu dădea bine. Adică...am sa vă rog frumos să-mi spuneți ceva, îndulci cererea ca să nu-și sperie clienta.

- Poftiți! Ce doriți să stiți? Dar in vocea doamnei se simțea un ton ușor defensiv, cam bățos.

- Îmi cer mii de scuze, n-aș vrea să fiu greșit înțeles. Dintr-un anumit motiv, pe care, de altfel vi-l si pot mărturisi, mă interesează foarte mult ce parfum folosiți.

Doamna cea elegantă se relaxă imediat. Cine știe ce întrebare încuietoare își imaginase?!

- Aqua di Gio, veni răspunsul destul de sec. E un parfum floral, de la Armani. Pot afla de ce vă interesează? 

Foto personală

- Pentru că acum câțiva ani am întâlnit pe cineva. Folosea acest parfum, l-am recunoscut imediat. O singură dată de atunci l-am mai simțit pe stradă, în aer, dar n-am avut ocazia să întreb, să aflu. De atunci sunt șapte ani. Acum, zilele acestea s-au împlinit. 

- Nu mă miră că nu l-ați uitat. E un parfum bun, recognoscibil. Doriți să vă mai spun câte ceva despre el? 

- Numai dacă aveți timp, se bâlbâi Ovidiu, mirat de brusca amabilitate a clientei sale. 

- De fapt este o apă de toaletă, lansată de către Giorgio Armani în 1995. Deși am multe parfumuri este unul dintre preferatele mele fiindcă este deosebit, persistent, foarte feminin, cu note parfumate de bujor, ananas, piersică, lămâie, asta, așa, ca prim impact. Ca impresie de lungă durată pot să spun că buchetul floral conține iasomie, zambilă, crin, frezie, trandafir, ylang-ylang și lăcrămioare. Căldura și persistența i-o dau lemnul de santal, moscul, ambra, o picătură de cedru... O adevărată semnătură pentru cea care-l poartă. Și o dovadă de bun gust. Lucrez în domeniu. Nu ați fi putut găsi pe cineva mai potrivit să vă povestească...

Doamna zâmbi. Poate unei amintiri. Poate doar din cauza întâmplării... Plăti cât făcea cursa, își luă mica și eleganta geantă de voiaj și ieși purtând cu ea, în acel parfum, o întreagă lume. Plecând în lumea cea mare, largă.

Această poveste despre Parfumul străzilor, a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela.

Au mai scris pentru Povestea parfumată:

CARMEN, Vania, Sara, Lolita, Diana, OchiiVerzi, Lili, Minnie, Gabi, Pandhora, Silving