Parfumul unui paradis (aproape) pierdut

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/08/parfumul-unui-paradis-aproape-pierdut.html

Cosette - Coperta

Oare își mai amintește cineva ce carte a citit pentru prima oară? Cred că nu prea. Cei care citim, citim mult așa că e cam dificil. Cei care nu citesc, nu au ce-și aminti.

Totusi, prin nu știu ce capriciu al sorții, eu îmi amintesc. Nu a fost chiar o carte. Era ceva aparut in Editura Ion Creangă, o broșurică de 16 pagini, din colecția ABC, care se numea Patria, cel mai frumos cuvînt, apărută de mult, în 1972, găsită prin bibliotecă. Am ales-o fiindcă era foarte mică, nu aveam curaj să citesc ceva mai voluminos. O am și azi, chiar am căutat-o acum, pentru că, deși foarte plictisitoare, cam propagandistică, a fost prima. Și primei iubiri, chiar dacă n-a ieșit mare lucru, îi păstrăm întotdeauna o amintire tandră. Are ilustrații frumoase, este singurul ei atu. Abia ce începusem clasa întâia, știu și azi că în octombrie am citit-o pentru că deja abecedarul nu-mi prea mai spunea mare lucru, îl citisem în câteva zile. Cu scrisul era un pic mai greu, mă plictiseam să fac liniuțe, bastonașe...le făceam de parcă eram pedepsită. Ce nu înțelegeam era de ce trebuie să le repet pagini întregi când mie îmi ieșeau din prima.
După ea, oarecum dezamăgită, am făcut o pauză. Dacă toate cărțile erau așa de plictisitoare?!?

Pauza a durat până ce m-am hotărât. Îmi era clar că în biblioteca noastră nu găseam ceva care să mă încânte, cel puțin nu pe moment. O singură cărticică am mai găsit pe gustul meu, atunci. Tot în aceeași editură, apărută, habar nu am în ce an (pe ea nu scrie nimic), o cărticică numită Cosette. Mai târziu am înțeles că era doar un extras, pentru copii,
din Mizerabilii lui V. Hugo.
Îmi plăcea, avea ilustrații alb-negru pe care tot citind-o, le-am transformat în parțial colorate. Tata nu mă încuraja să citesc dintr-un motiv care mereu mi-a părut ciudat: să nu îmi afecteze vederea. Cam ciudat, dar din punctul lui de vedere explicabil. A purtat ochelari de pe la 18 ani, având convingerea fermă că din cauză că citise mult, în condiții grele, fără lumină electrică în adolescență.

Ilustrație (Cosette)

Ilustrație (Cosette)

Era prin luna iunie, se apropia vacanța de vară, și asta îmi aduc bine aminte. Într-o după-amiază mi-am luat inima în dinți și m-am dus la mama s-o rog să-mi dea buletinul. I-am spus si pentru ce. Mi l-a dat cu sfatul să am mare grijă de el. Am plecat glonț acolo, în locul care mă atrăgea ca un magnet. După ce am ocolit puțin clădirea veche, am urcat treptele și bâjbâind am ajuns unde trebuia. La Secția "Copii" a Bibliotecii. Doamna bibliotecară, care mi se părea o stăpână a cărților, trona peste un fel de tejghea imensă, de cel puțin 3 metri, avea registre mari în față, avea și vizitatori. Ca mine însă nimeni, toți erau ceva mai mari. Unii printre rafturi, alții dădeau sau cereau cărți. M-am simțit ușor stingheră până m-a întrebat ce doresc. Bibliotecara era o doamnă micuță, creolă, amabilă, plină de bunătate și zâmbet. Ca o mamă a cărților. I-am spus ce vreau și zâmbind, m-a întrebat dacă chiar știu să citesc. În glumă, desigur. Mi-a făcut înscrierea, mi-a explicat regulamentul. Un singur lucru nu-mi plăcea. Nu se împrumutau mai mult de 3 cărți. Mi-a recomandat niște rafturi potrivite cu vârsta mea și mi-am ales ceva.
Așa a început o poveste de dragoste care a durat foarte mulți ani. Între timp, stăpâna cărților a ieșit la pensie și eu am citit mare parte din bibliotecă. Mi-era rușine să returnez cărțile în aceeași săptămână, deși le terminam, de cele mai multe ori, în maxim 3-4 zile.
Mirosul cărților mă fascina. Mirosul acela de carte citită, răscitită, veche, hărtănită. Și acum îl am în nări, niciodată nu cred că-l voi uita. Ușor înțepător, miros de cerneală de tipar amestecat cu urme de sudoare, de salivă, de multe lacrimi, de praf, de mucegai, de umiditate...toate astea dădeau parfum cărților împrumutate. Unele dintre cărți parcă miroseau mai frumos decât altele. Am observat că și hârtia părea a fi "vinovată" de acel melanj de parfumuri ale cărților. Mirosul acela a rămas prezent, bine înfipt în memoria mea olfactivă. Pe unele, înainte de a le citi, știu că le miroseam mult și bine. Ori, în timp ce citeam, mă opream și mai adulmecam acel miros fantastic.
Multe erau hărtănite, cum am spus. Nu toți cititorii lor le respectau. Mi se rupea sufletul când le vedeam rupte și pe multe le-am reparat cusându-le, lipindu-le, croindu-le și scriindu-le coperte, încercând să le prelungesc viața. Probabil nu pentru mult timp, căci se întorceau în mâini care părea că nu le iubeau. Dar știu că doamna bibliotecară era impresionată și-mi și mulțumea.
Știu, am fost un copil atipic. Făceam simultan operații din astea estetice și micilor comori pe care le descopeream prin biblioteca proprie. Poate sunteți curioși cam ce le făceam. Iacătă!

Copertă nouă - eram copil, nu dați cu pietre! :)

La fel, copertă nouă (de fapt nu mai aveau niciuna coperte)

Chiar și pe coperta interioară am "meșterit" ceva, un portret al autorului

Cartea are câteva ilustrații deosebit de frumoase - e o ediție de buzunar, 10x14,5 cm, dintr-o serie de câteva astfel de traduceri din Jules Verne, ed. Cultura Românească, 1930

"Întîmplări cu haz", o carte excepțională, care mi-a încântat copilăria. Drept mulțumire am reparat-o cât de bine am putut. Coperta I

"Întîmplări cu haz"- Coperta II - desene de Nell Cobar și versuri Nina Cassian. E o carte de citit și colorat din 1969

E un manual, foarte vechi, tot din perioada interbelică, afectat de umezeală și mucegai, pe care l-am găsit, dar, de pe care, ca de pe multe lucrări de atunci, anul apariției lipsește. E o adevărată lecție de cum trebuie să fie un manual de istorie. E precum o poveste frumoasă, pe care n-ai vrea s-o mai lași din mână.

O ilustrație din acest manual

Și această carte (Cinci săptămîni în balon) are câteva ilustrații deosebit de frumoase - e tot ediție de buzunar, 10x14,5 cm, traducere din Jules Verne, ed. Cultura Românească, 1930 - aceeași serie

Cinci săptămîni în balon, de Jules Verne, traducere din 1930 - una dintre cele câteva ilustrații

Între timp, în biblioteca de acasă continuam să dezgrop adevărate comori, pe care ochii mei, la cei aproape 8 ani, când începusem să descopăr firescul verbului "a citi", nu le putuseră vedea. Nici nu aveau cum: erau destul de urâte, jerpelite, pătate. Niște "vechituri"... Cam ca acestea:

Rosmersholm - celebra piesă a lui Ibsen, publicată în 1929, ediție de buzunar, 10x14,5 cm

Iulius Cezar de William Shakespeare, cam din aceeași perioadă, anul apariției lipsește, deja fapt obișnuit, tot ediție de buzunar, 10x15 cm

Una dintre operele părintelui tragediei italiene, Vittorio Alfieri (1749-1803) - anul apariției 1943, o ediție în format mic, 12x17 cm

Celebra scriere a lui Daudet, Tartarin de Tarascon - apărută în lb. franceză, în România, editura Luteția, perioada interbelică. Din nou anul apariției lipsește, deși cartea e într-o stare destul de bună

Îmi plac carțile. De fapt e puțin spus. Le iubesc, sunt pasionată de ele. Cartea nou tipărită are un parfum plăcut, acel parfum de cerneală care se revarsă din plin din fiecare pagină nou deschisă.
Pe de altă parte, cărțile bune, frumoase, au un parfum ce nu se aseamănă cu nimic. Nu e nici măcar sesizabil olfactiv, căci nu-i ceva concret. Este vorba doar de sentimentul acela pe care mi-l dă cartea scrisă. Un sentiment legat de valoarea obiectului numit carte, un sentiment foarte greu de descris.

Încă se tipăresc cărți. E un motiv de bucurie. Dar am și momente în care nu știu dacă și cât să mă bucur. Pentru că am constatat că mulți le cumpără azi doar pentru că dă bine să ai câteva cărți în acel obiect de mobilier ce se cheamă bibliotecă. Fără a avea curiozitatea să le deschidă măcar. Fără a ști ce înseamnă acele cărți.
Mă îngrozește ziua în care cartea scrisă ar putea deveni o amintire, iar a găsi undeva o carte scrisă s-ar putea să devină o mare aventură, să coste o avere să poți intra în posesia unui asemenea obiect care ar putea deveni curând o curiozitate, un lux. Deja industria parfumurilor se pregătește pentru acest moment, a făcut primul pas. Karl Lagerfeld a lansat de curând un parfum, Paper Passion, cu miros de carte proaspăt tipărită. Nu cred că mi-ar plăcea să miros așa. Nimic nu va putea înlocui mirosul de carte, nici măcar un parfum de lux de vreo sută de dolari flaconul. Nu vreau să existe parfumuri care doar să amintească de un paradis pierdut. Cui să amintească dacă toți oamenii, în curând, s-ar putea să citească doar e-book-uri? Cei ce n-au mirosit o carte nouă niciodată, nu au ce-și aminti.

In the Library

Dacă am să spun că mai mult îmi place mirosul de carte veche nu cred să par o ciudată. Nu cartea veche uitată în pod, ci cartea aceea care a trăit o viață printre suratele ei, într-o bibliotecă. Nu, nu o bibliotecă luxoasă, impecabilă, unde cartea doar se învechește imperceptibil. Deci nu cartea aceea al cărei miros din nou s-a găsit un parfumier cu fantezie, să-l creeze, cum ar fi parfumul In the Library, imaginat de Christopher Brosius, un parfum unisex, cu miros greu de mosc ce-ar aminti de niște ediții princeps, legate în piele de calitate. Sincer, nici așa ceva n-aș purta.

EDT - NOA - Cacharel

Poate cu oarecare speranță aș încerca să port parfumul Noa, de la Cacharel. Apă de toaletă florală, Noa a fost lansată în anul 1998 de către casa Cacharel, fiind creată de parfumierul  Olivier Cresp. Piramida de note parfumate arată cam așa:
- la vârf note de prune, note verzi, frezie, piersică, bujor și mosc alb.
- la mijloc note de iarbă verde, crin, iasomie, ylang-ylang, lăcrămioare și trandafir
- baza e asigurată de note de coriandru, lemn de santal, boabe de tonka, vanilie, cafea, tămâie și cedru.
Mirosul săpunos și ușor prăfuit, ca de carte veche cu pagini îngălbenite de vremuri e dat de notele de vârf și puțin de cele mijlocii. Parfumul se stabilizează într-un miros lemnos, înecat in mult mosc alb. E delicat, intelectualizat, spiritualizat.

Dar cel mai bine aș purta oricând cu mine o carte din biblioteca aceea, despre  care am vorbit, un parfum când delicat când greu, când condimentat, când prăfuit, lemnos, leneș și confortabil. Mi-e dor de acel parfum pe care nu știu dacă vreun parfumier din lume îl va putea crea vreodată. Dar cred că e greu să se poată crea parfumul unui paradis aproape pierdut...cum e cartea.

Această poveste despre Parfumul cărților, a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, pe o temă propusă de Diana.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată, pe tema propusă de Diana, următorii:

Silving, Grișka, CARMEN, OchiiVerzi, Sara, Pandhora, Anca, Vania, Lolita, Diana, Minnie, Daurel, Lili,