Libertatea

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/12/libertatea.html

"H(a)mm! Acum e momentul!" Vecina care venea foarte des pe la ei lăsase poarta întredeschisă. De când visa el să plece, să exploreze, să experimenteze Libertatea! Așa că, aruncând o privire scurtă peste umarul drept și nevăzând pe nimeni din ai casei, se strecură hoțește prin deschizătura porții. Plecă aproape în fugă, fără a mai privi în urmă, fluturându-și codița roșcată și stufoasă. 

Ce senzație extraordinară era libertatea! Parcă soarele era mai strălucitor, parcă iarba era mai verde, cerul mai luminos. Fluturii erau mai zglobii și în față i se întindea un întreg univers. Totul era atât de frumos, mult mai frumos decât își imaginase. Un singur moment de dubiu avusese. La prima răscruce. Dar se hotărâse rapid. La dreapta! Și apoi la stânga... Doamne, ce minunăție era libertatea!  Nu-l mai bătea nici băgăciosul de motan la cap. Nimeni nu-l mai putea certa dacă săpa pe unde voia el. O fetiță, de mâna unei femei în vârstă, îi zâmbi și-l alintă cu "cuțu-cuțu!" "Ce frumoasă e lumea! Și copiii! Uite niște copii ce frumos se joacă acolo!" Dar nu îndrăzni să se apropie deși ar fi vrut... 
Când alergând vesel, când mergând mai temător, când ascunzându-se prin tufișuri, nici nu știa când se făcuse seară. Îi era puțin foame. Dar cu atâtea minunății în jur, uitase de mâncare... 

Nu mai știa pe unde să mai alerge, pe unde să mai meargă. Ar mai fi continuat dar nu mai vedea bine. Veni și noaptea. Cu stomăcelul puțin răzvrătit, îsi căută un loc mai ferit și adormi...

O rază de soare, pătrunsă cu obraznicie prin tufiș, îi fixa, ca pe o țintă, ochișorul drept. Ridică pleoapa. Era lumină, era dimineață și asta cam de mult timp. Oamenii treceau, când și când, într-o parte sau alta, cu treburi. De ieri rătăcea...se plimbase peste tot, lumea era minunată dar...parcă era cam mult. Dormise ascuns într-un tufiș, lângă un gard cam prăpădit, din lemn... Foamea lui, nebăgată în seamă de-o zi, începea să își ceară drepturile cu tot mai mult curaj. "Vreau acasăăăă! Mi-e foame, vreau cușcaaaa mea....vreau...." Așa se pomeni scâncind ușor și plecă mai departe să caute... Nici el nu mai știa ce. Libertatea în afara curții în care trăise până ieri era frumoasă dar nu era chiar ceea ce crezuse el...

"Uite că vine o femeie! Poate are puțină mâncare în plasele alea"..."Îi ies în față." își făcu el micuțul plan.

"Un cățel drăgălaș...", își zise femeia. "Cred că e pierdut, rătăcit. Nu pare deloc un cățel care să stea pe străzi". Și femeia se opri să vadă mai bine cățelul care venea cu curaj spre ea. Oricum, sacoșele erau cam grele, o pauză era binevenită. Micul curios roșcat se opri lângă sacoșele lăsate pe troruar și începu să le cerceteze, mirosindu-le cu insistență, apoi să-i adulmece femeii pantofii cam scâlciați... 

 
"Cuțu-cuțu! Ce faci tu?" îl intrebă vocea puțin obosită a femeii. Scâncetele ușoare și curiozitatea cățelului față de sacoșele ei o convinseră ca-i era foame. Nu avea ce să-i dea. Sacoșele erau pline cu cartofi, cu fasole, roșii, o varză...nimic bun pentru un câine. Îi părea rău. "Ce frumos ar fi cățelul să-l duc lui Costi! De mult își dorește un câine. Ăsta ar fi tare frumos." Costi era nepoțelul de șase ani al femeii. "Ar fi, da' ar trebui să-i caut stăpânii mai bine. Da' unde naiba să-i caut? Văd că se ține scai după mine. Deocamdată o să-l iau acasă." În cinci minute femeia deschise o poartă și intră. În curte era un băiețel blonduț care alerga singur cu o nuia în mână. Mai încolo, în fundul curții, își făcea de lucru, cu un ciocan, niste cuie și scânduri, un bărbat cam de vârsta femeii. Bunicul.
Într-un castronel mic de tablă primi lapte cald și pâine pe care le mâncă aproape fără să respire. "Ce bune sunt! Parcă mai bune decât mâncarea aia din cutie" își zise flămândul. Ori poate îi era lui foarte foame... Băiețelul, care aștepta tremurând de nerăbdare să termine cățelușul să mănâce, încercă să-l mângâie ușor. "Costi, nu pune mâna, poate te mușcă!" îl atenționă, grijulie, bunica. Dar el tocmai îl mângâiase și cățelușului părea să-i placă. Atât de mult că imediat se împrieteniră.

"De unde e cățelul?" întrebă mama lui Costi, atunci când veni de la fabrică. 

"L-am găsit pe drum de dimineață, când veneam de la piață. S-a ținut după mine, îi era foame. L-am adus acasă, i-am dat să mănânce. Știu că trebuie să-i căutam stăpânii, i-am spus și lui Costi, ca să nu se bucure degeaba. Uite ce frumos se joacă amândoi! Cred că ar fi timpul să-i luăm si noi un cățel, știi ce mult își dorește." Femeia cea tânără chemă cățelul ce părea de-o blândețe rară și-l mângâie. Descoperi, prin blănița deasă, ca o adevărată coamă, că la gat avea un mic medalion alb-albastru, cam cât moneda de 50 de bani, pe care scria ceva. Nu înțelese chiar exact, parțial era în engleză. Azi peste tot scria în engleză. Nu și la fabrica unde lucra ea și unde aproape totul era în nemțește. 

"Mamă, cățelul are un medalion! N-ai văzut?" spuse mai tânăra femeie. "O fi ceva despre stăpânii lui." 
Ceea ce scria însă în limba româna a fost de ajuns să înțeleagă: "Sunt înregistrat la www.BringMeBack.ro". Asta era o adresă de internet, știa și ea atâta lucru. Mai avea ceva dubii asupra a ceea ce scria în engleză. Deh, nu prea-i plăcuse școala, de aia și ajunsese o simplă muncitoare la bandă. Iar la școală nu făcuse decât ceva germană și franceză. Vorba vine. 
Se gândi imediat la Bogdan, băiatul vecinilor, care era la liceu. Nu mai avea răbdare, merse și-l chemă, să citească și să traducă el ce scrie. Bogdan veni imediat, curios și el să vadă despre ce vorbea vecina.
"Da. Sunt niste informații despre stăpânii cățelului. Păi... notăm ce scrie aici și mergem la mine, la calculator, să intrăm pe site. Cățelul e un pechinez imperial, ca să știți. Și e foarte frumușel".
A fost atât de simplu! Bogdan a tastat www.BringMeBack.ro și de acolo totul a fost floare la ureche. Un simplu cod introdus într-o căsuță de pe monitorul calculatorului și... surpriză! Au aflat cum să-i contacteze pe stăpânii pufosului roșcat.

"Ce ți-e și cu internetul ăsta dar și cu acest site! Un adevarărat birou la obiectelor pierdute. Ce minunăție să poți să găsești stăpânii unui câine rătăcit după un mic medalion. Și nu numai câinii ci și aparate cum ar fi un laptop, un aparat de fotografiat sau cheile, bagaje pierdute...o mulțime de obiecte foarte importante. Asta da idee grozavă! O adevarata invenție" își zicea femeia, bucuroasă că au făcut o faptă bună. Faptă bună care era și răsplătită, de aici surpriza. Stăpânii câinelui dădeau recompensă. Pentru ea, pentru ei, oameni simpli, cu venituri modeste, recompensa însemna o sumă frumoasă. Și-așa la fabrică muncea din greu pe mai nimic iar taică-sau avea o pensie mică, de boală... 


Am făcut doar un exercițiu de imaginație dar cam asta ar putea fi povestea cățelului meu, pe care foarte bine aș putea să-l pierd. Sau el să plece, încercând să experimenteze o libertate care pentru căței nu-i același lucru ca pentru oameni. Uneori nici pentru unii dintre noi, oamenii, libertatea nu-i tocmai ceea ce credem.
Nu, pe micul meu pechinez nu l-am pierdut încă. Sper să nici nu se întâmple vreodată. 
Dar poate ar fi bine să-i pun un astfel de medalion dragului meu. Are prostul obicei de a se strecura pe poartă. Din fericire, până acum n-a plecat departe și vecinii, care îl cunosc ca este al nostru, fiind unicat pe stradă, l-au adus mereu în curte...