Thursday, December 27, 2012

Libertatea




"H(a)mm! Acum e momentul!" Vecina care venea foarte des pe la ei lăsase poarta întredeschisă. De când visa el să plece, să exploreze, să experimenteze Libertatea! Așa că, aruncând o privire scurtă peste umarul drept și nevăzând pe nimeni din ai casei, se strecură hoțește prin deschizătura porții. Plecă aproape în fugă, fără a mai privi în urmă, fluturându-și codița roșcată și stufoasă. 

Ce senzație extraordinară era libertatea! Parcă soarele era mai strălucitor, parcă iarba era mai verde, cerul mai luminos. Fluturii erau mai zglobii și în față i se întindea un întreg univers. Totul era atât de frumos, mult mai frumos decât își imaginase. Un singur moment de dubiu avusese. La prima răscruce. Dar se hotărâse rapid. La dreapta! Și apoi la stânga... Doamne, ce minunăție era libertatea!  Nu-l mai bătea nici băgăciosul de motan la cap. Nimeni nu-l mai putea certa dacă săpa pe unde voia el. O fetiță, de mâna unei femei în vârstă, îi zâmbi și-l alintă cu "cuțu-cuțu!" "Ce frumoasă e lumea! Și copiii! Uite niște copii ce frumos se joacă acolo!" Dar nu îndrăzni să se apropie deși ar fi vrut... 
Când alergând vesel, când mergând mai temător, când ascunzându-se prin tufișuri, nici nu știa când se făcuse seară. Îi era puțin foame. Dar cu atâtea minunății în jur, uitase de mâncare... 

Nu mai știa pe unde să mai alerge, pe unde să mai meargă. Ar mai fi continuat dar nu mai vedea bine. Veni și noaptea. Cu stomăcelul puțin răzvrătit, îsi căută un loc mai ferit și adormi...
O rază de soare, pătrunsă cu obraznicie prin tufiș, îi fixa, ca pe o țintă, ochișorul drept. Ridică pleoapa. Era lumină, era dimineață și asta cam de mult timp. Oamenii treceau, când și când, într-o parte sau alta, cu treburi. De ieri rătăcea...se plimbase peste tot, lumea era minunată dar...parcă era cam mult. Dormise ascuns într-un tufiș, lângă un gard cam prăpădit, din lemn... Foamea lui, nebăgată în seamă de-o zi, începea să își ceară drepturile cu tot mai mult curaj. "Vreau acasăăăă! Mi-e foame, vreau cușcaaaa mea....vreau...." Așa se pomeni scâncind ușor și plecă mai departe să caute... Nici el nu mai știa ce. Libertatea în afara curții în care trăise până ieri era frumoasă dar nu era chiar ceea ce crezuse el...
"Uite că vine o femeie! Poate are puțină mâncare în plasele alea"..."Îi ies în față." își făcu el micuțul plan.
"Un cățel drăgălaș...", își zise femeia. "Cred că e pierdut, rătăcit. Nu pare deloc un cățel care să stea pe străzi". Și femeia se opri să vadă mai bine cățelul care venea cu curaj spre ea. Oricum, sacoșele erau cam grele, o pauză era binevenită. Micul curios roșcat se opri lângă sacoșele lăsate pe troruar și începu să le cerceteze, mirosindu-le cu insistență, apoi să-i adulmece femeii pantofii cam scâlciați... 
 
"Cuțu-cuțu! Ce faci tu?" îl intrebă vocea puțin obosită a femeii. Scâncetele ușoare și curiozitatea cățelului față de sacoșele ei o convinseră ca-i era foame. Nu avea ce să-i dea. Sacoșele erau pline cu cartofi, cu fasole, roșii, o varză...nimic bun pentru un câine. Îi părea rău. "Ce frumos ar fi cățelul să-l duc lui Costi! De mult își dorește un câine. Ăsta ar fi tare frumos." Costi era nepoțelul de șase ani al femeii. "Ar fi, da' ar trebui să-i caut stăpânii mai bine. Da' unde naiba să-i caut? Văd că se ține scai după mine. Deocamdată o să-l iau acasă." În cinci minute femeia deschise o poartă și intră. În curte era un băiețel blonduț care alerga singur cu o nuia în mână. Mai încolo, în fundul curții, își făcea de lucru, cu un ciocan, niste cuie și scânduri, un bărbat cam de vârsta femeii. Bunicul.
Într-un castronel mic de tablă primi lapte cald și pâine pe care le mâncă aproape fără să respire. "Ce bune sunt! Parcă mai bune decât mâncarea aia din cutie" își zise flămândul. Ori poate îi era lui foarte foame... Băiețelul, care aștepta tremurând de nerăbdare să termine cățelușul să mănâce, încercă să-l mângâie ușor. "Costi, nu pune mâna, poate te mușcă!" îl atenționă, grijulie, bunica. Dar el tocmai îl mângâiase și cățelușului părea să-i placă. Atât de mult că imediat se împrieteniră.

"De unde e cățelul?" întrebă mama lui Costi, atunci când veni de la fabrică. 
"L-am găsit pe drum de dimineață, când veneam de la piață. S-a ținut după mine, îi era foame. L-am adus acasă, i-am dat să mănânce. Știu că trebuie să-i căutam stăpânii, i-am spus și lui Costi, ca să nu se bucure degeaba. Uite ce frumos se joacă amândoi! Cred că ar fi timpul să-i luăm si noi un cățel, știi ce mult își dorește." Femeia cea tânără chemă cățelul ce părea de-o blândețe rară și-l mângâie. Descoperi, prin blănița deasă, ca o adevărată coamă, că la gat avea un mic medalion alb-albastru, cam cât moneda de 50 de bani, pe care scria ceva. Nu înțelese chiar exact, parțial era în engleză. Azi peste tot scria în engleză. Nu și la fabrica unde lucra ea și unde aproape totul era în nemțește. 

"Mamă, cățelul are un medalion! N-ai văzut?" spuse mai tânăra femeie. "O fi ceva despre stăpânii lui." 
Ceea ce scria însă în limba româna a fost de ajuns să înțeleagă: "Sunt înregistrat la www.BringMeBack.ro". Asta era o adresă de internet, știa și ea atâta lucru. Mai avea ceva dubii asupra a ceea ce scria în engleză. Deh, nu prea-i plăcuse școala, de aia și ajunsese o simplă muncitoare la bandă. Iar la școală nu făcuse decât ceva germană și franceză. Vorba vine. 
Se gândi imediat la Bogdan, băiatul vecinilor, care era la liceu. Nu mai avea răbdare, merse și-l chemă, să citească și să traducă el ce scrie. Bogdan veni imediat, curios și el să vadă despre ce vorbea vecina.
"Da. Sunt niste informații despre stăpânii cățelului. Păi... notăm ce scrie aici și mergem la mine, la calculator, să intrăm pe site. Cățelul e un pechinez imperial, ca să știți. Și e foarte frumușel".
A fost atât de simplu! Bogdan a tastat www.BringMeBack.ro și de acolo totul a fost floare la ureche. Un simplu cod introdus într-o căsuță de pe monitorul calculatorului și... surpriză! Au aflat cum să-i contacteze pe stăpânii pufosului roșcat.

"Ce ți-e și cu internetul ăsta dar și cu acest site! Un adevarărat birou la obiectelor pierdute. Ce minunăție să poți să găsești stăpânii unui câine rătăcit după un mic medalion. Și nu numai câinii ci și aparate cum ar fi un laptop, un aparat de fotografiat sau cheile, bagaje pierdute...o mulțime de obiecte foarte importante. Asta da idee grozavă! O adevarata invenție" își zicea femeia, bucuroasă că au făcut o faptă bună. Faptă bună care era și răsplătită, de aici surpriza. Stăpânii câinelui dădeau recompensă. Pentru ea, pentru ei, oameni simpli, cu venituri modeste, recompensa însemna o sumă frumoasă. Și-așa la fabrică muncea din greu pe mai nimic iar taică-sau avea o pensie mică, de boală... 


Am făcut doar un exercițiu de imaginație dar cam asta ar putea fi povestea cățelului meu, pe care foarte bine aș putea să-l pierd. Sau el să plece, încercând să experimenteze o libertate care pentru căței nu-i același lucru ca pentru oameni. Uneori nici pentru unii dintre noi, oamenii, libertatea nu-i tocmai ceea ce credem.
Nu, pe micul meu pechinez nu l-am pierdut încă. Sper să nici nu se întâmple vreodată. 
Dar poate ar fi bine să-i pun un astfel de medalion dragului meu. Are prostul obicei de a se strecura pe poartă. Din fericire, până acum n-a plecat departe și vecinii, care îl cunosc ca este al nostru, fiind unicat pe stradă, l-au adus mereu în curte...




23 comments:

  1. da,ideea este cu adevarat buna,oricum e si asta o solutie...e dureros sa-ti pierzi animalutul iubit iar pentru el este traumatizant...
    eu mi-am pierdut motanul,l-am regasit,de fapt l-a gasit un vecin dupa doua saptamani,era jigarit dar si mai rau de atat,cineva il lovise cu un fier inrosit pe spate,avea blana arsa...lovitura i-a afectat coloana si dupa un a murit :(

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate fi o solutie foarte buna. Asta in cazul in care oamenii chiar doresc sa ajute si nu se gandesc sa-si insuseasca bunurile altora.
      In strainatate functioneaza destul de bine, procentul de obiecte sau animale gasite si redate posesorilor este impresionant.
      Imi pare tare rau ca ti-ai pierdut motanul. Si mai ales ca l-ai regasit in acea stare... Pacat.

      Delete
  2. Da, ar fi o soluţie OK, dar nu ştiu cum se face, atunci când importăm o idee bună, toate lucrurile merg prost, mai ales dacă nu-i aduce niciun folos vreunui factor de decizie.
    Dar în cazul tău nu-i niciun pericol, cum să te lase căţelul?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate ca va functiona si la noi. In principiu se merge si pe ideea de recompensa, lucru care ar trebui sa motiveze pe eventualii gasitori.
      Catelul meu sper sa nu-mi faca vreo surpriza. Insa n-am glumit, se mai strecoara pe strada, cand si cand. :)

      Delete
  3. Foarte buna idee!
    Ma intristasem la inceputul povestii....:)
    Bine ca a fost doar imaginatie...
    Te pop!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mi-am imaginat cum ar fi daca s-ar intampla asa... S-ar putea intampla. Nu e ceva imposibil.
      Merci, Geanina!

      Delete
  4. ce poveste frumoasa! impresionat de frumoasa!
    o seara faina, alaturi de pechinezul tau scump! pupici

    ReplyDelete
  5. Am reţinut adresa acelui site. O idee perfectă. Dintr-un click şi un cod, intri în posesia numărului de telefon al stăpânului/proprietarului.
    Foarte frumoasă povestea. Iniţial (sau poate nu doar iniţial...), eu înţelesesem altceva... Din proprie experienţă ştiu cât de greu este drumul pribegiei...şi până la urmă nicio "libertate" nu se poate compara cu siguranţa propriului cămin şi mulţumirea de sine în mijlocul familiei...
    Ştiu că deseori îmi joacă feste imaginaţia, dar eu nu cred în coincidenţe. Povestirea asta e cu tâlc, iar eu prefer să nu văd doar căţeluşul şi medalionul...

    ReplyDelete
    Replies
    1. E de retinut si procedeul e chiar simplu.
      Ma bucur ca te-a atras ideea din spatele povestii. Ai intuit bine, e cu talc.
      Micutul meu sper sa nu-mi faca vreo figura din asta. Ii zic asa fiindca e micut, cam cat motanul. E chiar mai scund...:)

      Delete
  6. :) Frumoasa poveste, Elly. Si ai avut o buna inspiratie pentru mediatizarea site-ului acesta. Adevarul este ca animalutele se pierd, tocmai datorita curiozitatii lor. Si eu ma vazut nu o data, vecinele mele gasind cate o pisica sau un catel ratacit si nu stiau cum sa dea de urma stapanului.
    Sa ai o seara frumoasa iar pechinezul tau sa fie ferit de astfel de experimente!

    ReplyDelete
  7. Draguta povestea ta si imi place ca e cu final fericit. Da, este destul de nasol sa-ti pierzi animalul de companie, nici nu vreau sa ma gandesc. Foarte buna ideea cu situl acela, chiar utila. Intr-adevar asta usureaza gasirea lor, dar doar daca cine-l gaseste e binevoitor sa-l dea inapoi.
    Aici cam toate animalele au cipul ala electronic si un numar unic, un fel de CNP. Exista si o baza de date cu ele si informatiile stapanilor.

    ReplyDelete
  8. Frumoasa povestea ta despre libertate, Elly. Cred ca libertatea este o stare de spirit pe care nu ti-o poate lua nimeni niciodata. Conteaza sa te simti tu liber, in sufletul tau. Intersant site-ul acesta si foarte util la prima vedere, insa sunt curioasa daca in Romania iti pierzi laptopul sau smartphone-ul de ultima generatie si esti inregistrat pe acel site, cel care l-a gasit ti-l aduce inapoi.

    ReplyDelete
  9. S-ar putea face si pentru oameni ceva asemanator!

    ReplyDelete
  10. Frumoasa povestea, eu am citit-o mai mult ca pe o alegorie, decat ca pe un advertorial... :)

    ReplyDelete
  11. Da, cu siguranta ar fi o idee buna sa ii pui intr-un final mai ales daca ai teama asta constanta si daca obisnuieste sa se strecoare!
    Eu imi lasam cainele ce-l aveam de la 4 ani sa zburde unde vrea el, mereu se intoarcea acasa. Tin minte ca la un moment dat nu l-am mai putut tine acasa si l-am dus la tara si dupa 2 zile ne-am trezit cu el in fata blocului latrand. A reusit sa fuga de acolo si-a gasit singur drumul spre casa! Ne-a frapat. :)
    Atunci cand a murit, nici nu a murit sub ochii nostri, a preferat sa plece si sa moara departe de casa... Din ce stiu asa procedeaza toti cainii care-s batrani! Mi-e dor tare de el si faptul ca l-am pierdut ne-a marcat pe toti pentru ca ne-a fost aproape 19 ani.

    ReplyDelete
  12. Am auziy si la stiri de ideea acestui site. E o idee foarte buna, mai ales ca politia nu se implica pentru disparitii marunte.
    Pekinezul tau e foarte frumos, imi vine sa-l smotocesc :D

    ReplyDelete
  13. Uite pufosenia :D ... atat de dragi imi sunt. De multe ori am patit si eu sa duc acasa caini, dar din pacate nu erau a nimanui ... asa ca i-am pastrat eu :))) .. spre "fericirea" celor din curte :D

    ReplyDelete
  14. Elly draga mea, ieri am sosit de prin Crăciunul vacanței, cu patinaj, daruri, colinde și lumini, a fost minunat! :)
    Iubitele nostre animăluțe, cât de mult merită, ăsta e adevărul! Câteva zile tare dor ne-a fost de Picky și de Odin, acesta e adevărul. :P

    Draga mea Elly, ce să-ți doresc în Noul An?! Cât de multă sănătate, împliniri, emoții pozitive, mult spor la toate și... multă iubire iubire iubire...adică să fii iubită și să iubești! Toate astea alături de împlinirea dorințelor! Îmbrățișări cu miile! An Nou cu bucurii! :)

    ReplyDelete
  15. simplyuniqueword@wordpress.comFri Dec 28, 02:19:00 PM 2012

    Este o idee excelenta. Voi intra pe site ca sunt tare curioasa.

    ReplyDelete
  16. Dar se vede dupa bot ca e rebel! statura-i mica nu inseamna nimc! stapanul curtii, ce mai? cum se impaca co motanul? :)

    ReplyDelete
  17. Stai linistita ca nu pleaca el.Am o prietena cu un catel din aceeasi rasa.Ma amuza ca l-a invatat sa cante si dau cate un recital,cand ii vizitez.

    ReplyDelete
  18. Stii unde mi-a fugit mie gandul citind povestea catelusului? La faptul ca ne pierdem libertatea pentru un colt de paine, ca liberatea deplina nu exista, ca suntem legati fara sa vrem de ceilalti prin nevoile pe care le avem.
    Am auzit si eu de acest site, care in timp ar putea deveni util tuturor.
    Ai scris o poveste foarte draguta, Elly.

    ReplyDelete