Iarna, anotimpul lui H. Ch. Andersen

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/12/iarna-anotimpul-lui-h-ch-andersen.html

Nu mai era prea mult. Se apropia vacanța de iarnă. Zilele erau tot mai geroase. Anul acela ninsese relativ devreme. Deja zapada acoperea totul cu frumusețea ei rece, distantă, strălucitoare. Seara era o minunăție.  În lumina becurilor electrice peisajul părea feeric, ca-n basme. Îi amintea de Crăiasa Zăpezilor...care îi plăcea. Dar îi plăcea și Mica sirenă, cu drama ei. La fel însă, îi plăceau și poveștile pline de umor fin și ironie ale danezului. Pentru ea, iarna era anotimpul lui Andersen...

Se întorcea de la cumpărături. Deși era doar puțin peste ora cinci, era deja întuneric și de n-ar fi fost zăpada sclipitoare, din milioanele de cristale perfecte de zahăr alb, care de abia se cernusera cu dărnicie peste oraș cu doar o zi mai înainte...totul ar fi fost mult mai întunecat. Și mai trist.

Pașii îi scârțâiau pe zăpadă în seara liniștită și rece de decembrie. La vreo douăzeci de metri în față se zărea o pereche, o familie destul de tânără de pe stradă. La un pas greșit, femeia a alunecat, căzând pe spate. Hohotele vesele de râs
ajungeau până la ea. Bărbatul a ajutat-o să se ridice și au pornit mai departe, încă râzând. Nu mai aveau mult până acasă. Ea trecea de casa lor...mai avea ceva de mers.

Una dintre sacoșe nu era deloc ușoară, o mai schimba din timp în timp cu cealaltă.

Din spate se auzeau pași scrâșnind pe zăpada care părea a îngheța mai mult cu fiecare secundă.

- Bună! o salută vocea pașilor din spate, acum ajunși la unison cu ai ei. Pot să te ajut cu sacoșele?

- Buna! îl răspunse la salut, cam fâstâcită. Îl știa de ceva vreme pe tânăr. Locuia în cartier, pe strada paralelă. Poți. Mulțumesc... 

- Pe mine mă cheamă Damian. Pe tine?  Avea o voce plăcută, fără stridențe, moale, ca zăpada proaspătă...

- Cristina mă cheamă... Parcă mai voia a adăuga ceva, nu știa nici ea ce, nu prea îndrăznea...

- Ce coincidență! La fel ca pe sora mea. 

Și tânărul, care purta ochelari fini, cu rame metalice, asemănători cu cei purtați de Al Bano, luă ambele sacoșe. Îi spuse că o cunoaște din vedere. Că știa despre ea că este la liceu. În ultimul an. Ca și sora lui, care însă învăța la alt liceu. 

Și fata îl cunoștea, tot din vedere. Familia apăruse de curând în cartier. Din vara acelui an. Parinții și doi copii. Nu chiar copii, fata avea vârsta ei, optsprezece ani...băiatul însă ceva mai mare, nu cu mult, poate cu vreo patru ani. Doi tineri frumoși, care parcă nu semănau cu niciunul dintre părinți, poate puțin cu mama. Se auzea că trăiseră mulți ani în alt oraș, undeva, în cu totul altă parte de țară. Dacă pe părinți nu părea a-i fi schimbat traiul în altă parte, copiii erau oarecum diferiți de cei din cartier. Prin haine, atitudine... Mama lor era de aici, născută și crescută chiar pe strada vecină. 

Nu doar purta ochelari ca Al Bano, ci chiar părea o versiune mult mai tânără a lui Al Bano, puțin mai subțirel însă și cu trăsături foarte delicate. "Tu, soltanto tu" făcuse ravagii în anul acela, 1983, toată lumea cunoștea perechea Al Bano&Romina Power. Damian nu avea decât 21 de ani împliniți și după două eșecuri la facultate renunțase la idee apoi se mutaseră în orașul mamei ca urmare a dispariției ambilor bunici, la interval foarte scurt. Se angajase ca tehnician într-o uzină din oraș.

Până ce ajunseseră la intersecție...nici nu știa cum, acceptase o întâlnire cu el. Săptămâna viitoare, la un film.

Merseseră la un film cu Clint Eastwood, care ei nu-i prea plăcuse. Nu contase prea mult, deși în sala nu fusese prea cald, se simțiseră bine, se ținuseră de mână, emoționați, aproape tot timpul filmului. El părea a mirosi, până și in sala de cinema, tot a zăpadă...purta și o cămașă alba ca zapada...

Apoi, pe drumul spre casă, glumiseră și râseseră tot timpul. Pentru ea, de a doua zi, începea vacanța de Crăciun. Peste încă o zi o invitase la o plimbare scurtă prin parcul înzăpezit. 

Asa s-a și întâmplat, plimbarea fusese frumoasă. Zăpada era din nou pufoasă, peste noapte iarna cernuse peste oraș, prin site uriașe, cu multă generozitate, fulgi proaspeți. Merseseră la o cofetărie și, deși nu prea avuseseră din ce alege, fiindcă erau doar patru feluri de prăjituri și limonadă, fusese totuși o întâlnire reușită.

La despărțire, ușor emoționat, după ce abia de îndrăznise să o sărute cast pe obraz, el îi dăduse un mic pliculeț. Lipit. Apoi își spuseseră "la revedere". Rămânând să o caute după Crăciun.

Pliculețul o intriga. Mai avea câțiva pași până acasă. Odată ajunsă însă, nu i-a venit să-l deschidă și nici n-a prea avut cum. În casă a dat nas în nas cu sora ei, care ușor amuzată și curioasă, abia aștepta să afle cum fusese la întâlnire. 

- Stai calmă, că-ți povestesc imediat. Mama unde e? Tata?

- La mătușa. O ajută cu prăjiturile alea, știi că nu se prea pricepe. Poimâine e Crăciunul. Tata n-a venit încă, e la birou.

Așa era. Nu mâine, poimâine era Crăciunul. Și nici în casa lor nu se pregătise mare lucru. Nu fusese timp.

N-avea rost să mai amâne. I-a povestit surorii, mai mici doar cu un an, cum fusese întâlnirea. Fusese frumoasă. Apoi...a scos pliculețul și i l-a arătat. S-au încurajat să-l deschidă, de parcă era periculos. L-a dezlipit încet-încet, cu emoții mari. Îi tremurau mâinile imperceptibil, doar ea simțea. Nu avea nici cea mai mică idee ce putea să scrie acolo.

Soră-sa era cu sufletul la gură...mai rău ca ea.

În pliculeț era o foaie de hârtie albă, scrisă cam pe trei sferturi, cu un scris caligrafiat aproape perfect.

A început să citească singură, în gând. Un fel de scrisoare de dragoste. Nu mai avea mult până la final când a citit frazele acelea pe care parcă nu le înțelegea. În care el îi mărturisea că fusese căsătorit deja, câteva luni, și că era deja și divorțat. A citit și recitit de câteva ori...apoi cu gesturi moi, fără vlagă, i-a dat scrisoarea surorii ei. Într-un colț de ochi îi apăruse o lacrimă. Mică. 

S-au privit lung una pe alta...și n-au prea mai știut ce să-și spună. Cuvântul "divorț"...suna urât, știau că nu era ceva obișnuit.

Sub privirile mirate ale surorii sale, cu mâna tremurând acum vizibil și cu lacrimi în ambii ochi, Cristina deschise ușa sobei, unde focul ardea cu putere, aruncând cu o mișcare rapidă și scrisoarea, și plicul. Apoi închise ușa rapid. 

Își simțea sufletul pârjolit...ca și când fusese și el aruncat în flăcări... Apoi și-a șters și înghițit lacrimile. Exact la timp. Pe ușa tocmai ce intră mama, întoarsă, în sfârșit, de la mătușa.

- Ce faceți, fetelor? Am fost la tanti... Ce ziceți, noi când facem cozonacii? Mâine dimineață? Eu așa aș zice. Îi facem cu nucă și stafide sau cu rahat? Sau facem și așa, și așa?

Numai gândul la ziua de mâine și în încăpere parcă se și împrăștie parfumul dulce și călduț al cozonacilor... Mama lor era atât de pricepută...

Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfum de cozonac a fost propusă de Vienela.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată următorii:

Mirela,   Anca,  Sara,  Vienela, Lolita, Minnie,  KARMAPOLICE, Pandhora, Diana,  Gandvis,    Pandhora,   Lolita, Minnie,  Sara,  Lolita, Vero,